Guerre nourrit seul.
Când în 1796, Napoleon Bonaparte începe campania din
Italia, proclamă ca motiv oficial al invaziei, „eliberarea popoarelor italiene
de sub jugul habsburgilor”. Nici un cuvânt însă despre noul jug al francezilor
cu care Napoleon, în mărinimia sa proverbială, urma să-i blagoslovească pe
proaspăt eliberaţii italieni. Adevăratul motiv al invaziei peninsulei italiene
a constituit-o însă vistieria franceză,
mai ales lipsa cu desăvârşire a banilor din această vistierie. Franţa
postrevoluţionară, portdrapelul de odinioară al Europei, se afunda din ce în ce
mai mult în mocirla rău mirositoare a incapacităţii de plată, după ce trecuse
printr-o revoluţie prin care abolise monarhia absolutistă a familiei de Bourbon
şi deschisese drumul către libertate şi egalitate socială. Ideile Revoluţiei de
la 1789 erau generoase şi reuşiseră să înroleze sub stindardul
roşu-alb-albastru al revoluţiei, milioanele de oprimaţi ai Franţei, care
întrezăriseră o brumă de speranţă pentru o viaţă mai bună. Idealurile însă,
oricât ar fi ele de nobile şi de bine intenţionate, era necesar de a fi
susţinute de o finanţare corespunzătoare. Pentru că oricât de viteji în luptă
ar fi fost acei revoluţionari, ei trebuie să mănânce, să se îmbrace şi să fie
înarmaţi. Fără finanţare, revoluţionarii Franţei, oricât de bravi şi de bine motivaţi
ideologic ar fi fost, nu au putut lupta împotriva tiraniei şi a
contrarevoluţionarilor finanţaţi de duşmanii poporului iubitor de libertate.
Iar într-o ţară în care poporul se ocupă cu revoluţia, în loc să producă bunuri
materiale, se ajunge repede la fundul sacului astfel încât, avântul
revoluţionar, oricât de mare ar fi, păleşte în faţa necesităţilor primordiale
ale fiinţei umane.
Drept pentru care, în martie 1794, Directoratul, forul
conducător al noii Franţe revoluţionare, a hotărât să ducă un război de
eliberare a Piemontului şi Lombardiei, state din nordul peninsulei italiene,
care „zăceau” sub cizma habsburgică. Faptul că nu i-a rugat nimeni pe francezi
să vină în Italia şi să dezrobească Piemontul şi Lombardia, a constituit un
amănunt care nu a fost luat în seamă de Ricord şi Maximilien Robespierre, cei care
l-au numit la comanda armatelor franceze care se pregăteau să traverseze Alpii,
pe tânărul general Napoleon Bonaparte. Cu toate că în afară de ordinul de
luptă, Directoratul nu i-a mai dat nimic, Bonaparte s-a achitat de sarcina
încredinţată cu precizia care-l caracteriza în tot ceea ce făcea, invadând
bogatele state din nordul peninsulei italiene, jefuindu-le crunt de bogăţiile
pe care acestea le aveau şi declarându-le în final eliberate de sub
dominaţia Imperiului Habsburgic. Ocazie cu care vistieria Franţei se redresă,
iar regimul revoluţionar de la Paris deveni tot mai conştient că exportul de
libertate, de egalitate şi de fraternitate în alte ţări, este de fapt o afacere
bănoasă.
La începutul campaniei din Italia, Napoleon a enunţat un
postulat care a rămas valabil până în zilele noastre: Guerre nourrit seul. Războiul se hrăneşte singur.
II
Mai aproape de zilele
noastre, avem un alt exemplu de stat care şi-a găsit rezolvarea problemelor
sale financiare în declanşarea unui război.
La 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler a fost numit cancelar
al Germaniei, urmând a gestiona o economie distrusă de primul război mondial
pierdut, împotmolită în imense datorii de război, calculate de învingători la
peste 30 de miliarde de dolari, la cursul anilor 1920 şi dezechilibrată total
de Marea Depresiune a anilor 1929-1930. Vistieria Germaniei anilor 30, se
asemăna foarte bine cu vistieria Franţei revoluţionare a sfârşitului de secol
XVIII. Adică era complet goală. Numai că, în câţiva ani, naziştii au reuşit să
o redreseze şi să o dezvolte, devenind nu numai una dintre economiile cele mai
dinamice ale Europei acelor ani, dar chiar devenise un model economic demn de
urmat. Cum a fost posibil acest miracol?
De fapt, nu a fost niciun miracol, ci doar o întâmplare, faptul că Germania nu numai că nu a intrat
în incapacitate de plată, ci chiar s-a redresat economic. Şi meritul nu a fost
al planificatorilor economici de la Berlin.
În anii de după primul război mondial, perioadă în care
economia Germaniei alunecase în prăpastia inflaţiei şi a recesiunii cronice,
singura şansă de redresare a fost văzută de către reprezentanţii industriei,
finanţelor şi agriculturii germane prin prisma ancorării în spaţiul economic al
Europei Centrale şi de Est. Acest spaţiu economic era privit de oamenii de
afaceri germani, ca un spaţiu orientat în mod tradiţional către economia
germană. Secolul XIX, caracterizat de expansiunea economică extrem de agresivă
a Marii Britanii şi Franţei, şi mai apoi a Statelor Unite, către teritoriile
extraordinar de bogate în resurse ale Orientului şi Africii, a constituit
pentru tânăra şi dinamica economie a Germaniei proaspăt unite de către
cancelarul de fier Otto von Bismark, prilejul de acaparare economică şi
politică a Europei Centrale şi de Est precum şi a Balcanilor. Această parte a
Europei fusese cedată de către puterile occidentale Germaniei, pentru a elimina
din cursa pentru Orient şi Africa un posibil competitor şi evident pentru a-l
folosi în confruntarea cu încă puternicul Imperiu Otoman, a cărui influenţă în
nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, împiedica planurile de expansiune ale
marilor puteri.
Cum au folosit germanii acest spaţiu economic? Cum te
poţi redresa economic folosindu-te de o altă zonă economică?
Nu este deloc simplu. Dar nici imposibil.
În data de 6 decembrie 1926 a fost creată
Mitteleuropaischer Wirtshaftstag (MWT), Uniunea Economică pentru Europa
Centrală. Scopul acestei asociaţii din care nu lipsea niciun nume mare al
economiei germane era penetrarea economică a spaţiului central şi est european
prin transformarea sa în piaţă de desfacere pentru produsele germane şi piaţă
de materii prime şi forţă de muncă pentru economia germană. Cum puteau realiza
germanii aceasta? Printr-un sistemul clearingului, adică al compensării
economice. Practic, când o ţară exporta materii prime către Germania, acesteia
nu i se plătea cu monedă, nici chiar cu moneda Germaniei. I se deschidea un
cont în mărci germane echivalent valorii materiilor prime exportate, iar de
suma respectivă statul exportator achiziţiona bunuri materiale produse de
economia germană. Practic statul respectiv devenea captiv economic Germaniei.
Dar ce îl împingea pe acel stat să accepte să vândă produsele sale pe credit
Germaniei. Faptul că statele Europei Centrale şi de Est aveau economii mult
subdezvoltate şi inferioare economiilor occidentale, producând produse şi
materii prime cu preţuri mari, deci necompetitive pe pieţele europene. Dar
Germania accepta aceste preţuri relativ mari, doar pentru a-şi subordona
economic aceste state, compensând aceste preţuri prin preţurile practicate la
propriile produse vândute statului respectiv.
Spre deosebire de Franţa revoluţionara a sfârşitului de
secol XVIII, Germania începutului de secol XX a găsit metode mai subtile pentru
jefuirea altor ţări în scopul echilibrării bugetului. A invadat alte ţări în
mod economic, ceea ce s-a dovedit mai ieftin decât să le invadeze militar.
Acesta a fost începutul, dar nu era suficient pentru
ambiţiile noului „cancelar al poporului”, Adolf Hitler.
Criza economică din anii 1929-1933 cunoscută şi sub
denumirea de Marea Depresiune, a reuşit să pună la pământ economia mondială. Companiile
producătoare de bunuri materiale şi servicii au bancrutat una după alta, iar şomajul
a atins cote inimaginabile. Rezolvarea problemei s-a dovedit a fi una simplă:
expandarea masei monetare prin renunţarea la etalonul aur care acoperea până
atunci moneda emisă de oricare stat, trecându-se, fără mare vâlvă, de la
moneda-marfă cu valoare intrinsecă la moneda semn, fără valoare proprie.
Cu alte cuvinte, dacă banii sunt insuficienţi, hai să fabricăm mai mulţi,
ca să ajungă la toată lumea. Teoria lui John Maynard Keynes prindea contur cu
mult timp înainte ca acesta să o enunţe.
Care au fost consecinţele acestei expandări a masei monetare? O monedă
ieftină. Sau extrem de ieftină. Evident, orice marfă aflată în exces se
ieftineşte. Astfel că în Marea Britanie, Franţa şi mai apoi în Statele Unite, moneda
în exces, chiar dacă este mai ieftină decât înainte, reuşeşte să ajungă la
toată lumea, împingând economiile statelor afară din prăpastie. The New Deal-ul
americanilor consfinţeşte acest adevăr.
Germania s-a ferit de expandarea masei monetare, dintr-un considerent
psihologic: teama de o inflaţie galopantă. Nu trecuse mult de la
crearea republicii de la Weimar, care a fost urmată de cea mai mare rată a
inflaţiei cunoscută vreodată de Germania. Preşedintele Băncii Centrale a
Germaniei naziste Hyalmar Schacht s-a opus cu vehemenţă acestei rezolvări a
problemelor economice cu care se confrunta ţara sa. Amintirea vremurilor când
un dolar ajunsese să valoreze multe miliarde de mărci era încă vie în amintirea
germanilor. Germania nu şi-a expandat masa monetară de frica inflaţiei, dar a
introdus un control strict al salariilor şi a fixat o rată a dobânzii de
referinţă de 4,5 procente.
Ce s-a întâmplat cu banii ieftini tipăriţi de băncile centrale engleze,
americane şi franceze? Evident, au migrat din zonele economice cu randament mic
(dobânzi de referinţă mici), către zonele cu randamente mai mari.
Rezultatul acestei politici economice a fost că fluxurile financiare au
migrat către Germania, generând legenda potrivit căreia, bancherii americani,
francezi şi englezi au finanţat maşina de război a lui Hitler (Ford şi Standard
Oil fiind cei mai cunoscuţi). Şi această legendă nici nu este departe de adevăr,
dar nu trebuie să privim acest binom economic (format evident din foşti
inamici) ca pe ceva nenatural. Fluxurile financiare s-au comportat natural, şi
nu au avut niciun substrat politico-ideologic când s-au îndreptat în cantităţi
imense către spaţiul economic german. Spaţiu care avea nevoie de finanţare ca
de aer. Pentru că doar cu finanţare externă, Germania lui Adolf Hitler a putut
să îşi înfăptuiască ambiţiile postbelice de negare a Tratatului de la
Versailles şi de reînarmare masivă. Reînarmare necesară pentru a pansa rănile
lăsate de deziluziile generate de pierderea “pe nedrept” a primului război mondial. Finanţarea masiva care a urmat Marii Depresiuni
a ajutat economia Germaniei nu numai să se revigoreze, dar şi să devină cea mai
competitivă şi dinamică economie europeană, beneficiind din plin de pieţele
sale tradiţionale de desfacere a mărfurilor şi aprovizionare cu materii prime
ale Europei Centrale şi de Est. Către sfârşitul anilor 30, Germania nazistă a
găsit o nouă cale de subordonare a economică a estului Europei, prin crearea de
companii mixte între societăţile comerciale locale şi societăţi industriale germane,
prin care Germania îşi valorifica tehnologia (depăşită şi pe care nu o mai
utiliza) beneficiind de materiile prime şi mâna de lucru locală. Această idee a
fost preluată şi de sovietici după al
doilea război mondial, în toate statele lagărului socialist fiind înfiinţate
companii mixte (în România au fost numite sovromuri, funcţionând până către sfârşitul
anilor 60).
Dar bunăstarea vine întotdeauna cu un cost. Împrumuturile externe au o
scadenţă, dată la care ele trebuie returnate. Dacă banii intraţi în economie
i-ai investit în capacităţi de producţie capabile să producă un profit
suficient astfel încât să ai de unde plăti datoria şi să îţi mai rămână, atunci
totul e OK, calculul economic e perfect.
Germania a investit însă în armamente şi muniţii, remilitarizându-se şi
pregătindu-se pentru acapararea spaţiului vital (lebensraum) necesar ideologiei
rasiste deviante implementate de fostul învăţător de ţară Heinrich Himmler. Economia
germană este însă insuficient de puternică, deoarece este nediversificată şi
efortul său principal este pe direcţia dezvoltării armelor şi tehnologiilor
militare. Economia germană este puternic dezechilibrată. Şi se ştie că armatele
nu produc profit, ele doar consumă resurse.
Ce faci când nu ai bani, dar ai datorii? Ce faci când nu ai bani iar
creditorii te împresoară? Ce faci când nu ai bani, dar ai o armată de mai multe
milioane de soldaţi care bat pasul pe loc?
Simplu. Găseşti motive şi îi invadezi pe creditori.
III
La începutul anilor 2000, pe fondul dezvoltării accelerate a statelor
emergente şi a economiilor prin definiţie expansioniste, cererea de
hidrocarburi (generată de cererea de energie necesară dezvoltării industriale)
explodează. Evident, explodează şi preţul.
Fiind a doua deţinătoare de rezerve de hidrocarburi din lume, dar prima la
export, Rusia are încasări imense din comerţul cu produse petroliere. Practic,
imensele rezerve de hidrocarburi de care dispune, îi permit Rusiei să îşi
planifice pas cu pas, revenirea în prim planul scenei politice mondiale.
În principiu, Rusia anilor 2000 face cam aceleaşi greşeli ca Germania
anilor 1930. Beneficiind de imense fluxuri de capital provenite din comerţul
tot mai rentabil cu petrol şi gaze naturale, îşi impune dominaţia economică
asupra fostului spaţiu ex-sovietic, considerat de Moscova ca un tradiţional
fief economic al Rusiei. Fostul spaţiu economic ex-sovietic constituie pentru
Rusia ceea a cosntituit pentru Germania anilor 1930 spaţiul economic al Europei
Cetrale şi de Est. Planificatorii economici ai lui Vladmir Putin sesizează în
mod corect potenţialul economic imens al fostelor republici unionale sovietice
şi iniţiază Uniunea Vamală Euroasiatică, pe exact aceleaşi principii pe care
puternicii industriaşi şi finanţişti germani ai anilor 1920 au creat
Mitteleuropaischer Wirtshaftstag. Noua Uniune Vamală a lui Putin va funcţiona
nu pe sistemul învechit şi greoi al clearingului economic, ci prin impunerea
unei monede comune controlată de la Moscova, idee preluată de la Uniunea
Europeană. Spaţiul economic al noii Uniuni Vamale ar putea să constituie pentru
Rusia, pe lângă o piaţă solidă de desfacere a produselor sale şi o limitare a
concurenţei pe care unele dintre fostele republici unionale i-o făceau pe piaţa
internaţională a hidrocarburilor.
Dar Rusia face aceleaşi greşeli pe care Germania le-a făcut în anii 1930.
Capitalurile disponibile nu au fost folosite pentru dezvoltarea echilibrată a
economiei Germaniei, iar prin crearea de noi capacităţi de producţie în toate
ramurile economice, acestea să genereze profituri şi locuri de muncă.
Capitalurile disponibile au fost investite în cumpararea de arme şi tehnologii
militare, într-o grabă de neînţeles a cursei reînarmării armatei ruse. Această
grabă este pusă doar pe seama faptului că domnul Putin simte în spate termenul
de finalizare a mandatelor sale iar rocadele cu prietenul său de încredere
Dmitry Medvedev nu mai pot continua la nesfârşit. Vladimir Putin ştie că
trebuie să demonstreze că el este preşedintele providenţial care poate conduce
Rusia acolo unde îi este locul în lume şi asta din păcate nu se poate atunci
când eşti constrâns de termenul mandatelor.
Această imensă greşeală au făcut-o şi sovieticii la sfârşitul anilor 1980,
când au investit sume imense în dezvoltarea capacităţilor militare, atraşi în
cursa înarmării de eternii lor rivali, americanii. Ca şi acum, atunci sumele
investite în cursa înarmării, peste care s-a suprapus prăbuşirea preţului
petrolului, au falimentat economia sovietică, economie care era totuşi mai bine
echilibrată decât economia Rusiei de azi. Uniunea Sovietică a fost destrămată
şi nu a mai constituit un pericol militar şi ideologic pentru Statele Unite.
Faptul că istoria anilor 1930, 1980 se repetă, ne face totuşi să tragem o
tulburătoare concluzie. Se încearcă anihilarea economică şi politică totală a
Rusiei şi nu este exclus să se încerce şi o destrămare teritorială a sa, pe
principiul aplicat de către puterile învingătoare în cel de-al doilea război
mondial Germaniei, când aceasta a fost împărţită în două republici. Se încearcă
falimentarea economică a Rusiei, atragerea ei în conflicte militare de uzură
cum este cel din Ucraina, aşa cum odinioară a fost atrasă în conflictul din
Afghanistan. Se încearcă creearea unor situaţii limită, de neacceptat pentru
Rusia, ştiind că Moscova va reacţiona (a se vedea Syria, conflict în care
Vladimir Putin a acţionat cu inteligenţă, după care a ieşit la timp).
Împingerea vădită a Rusiei către conflicte armate este primejdioasă şi are
drept scop principal nu împotmolirea militară ci erodarea sa economică,
ştiindu-se că în spatele oricărei armate victorioase, stă o economie puternică.
În momentul în care Rusia a demonstrat că are capacitatea de a reveni pe
scenă, undeva, într-un birou elegant s-a luat hotărârea de a fi anihilată. Un
nou competitor pe scena celor mari nu e de dorit. Şi aşa cum cu un sfert de
secol în urmă, economia sovietică a fost pusă cu spatele la zid, tot aşa, acum,
economia Rusiei este împinsă pe marginea prăpastiei.
Nu se ştie dacă atunci când economia Rusiei va ajunge la fundul sacului, nu
se va lua în calcul faptul că uriaşa sa maşină de război se poate hrăni şi singură.