I
Revenirea Kremlinului în clubul celor mari era previzibilă.
Mai puţin previzibil este însă modul în care o face. Ruşilor le-a lipsit atât de mult războiul,
încât acum se avântă în luptă cu entuziasm, ca la rugby, unde, dacă şovăi de
frica unei lovituri, atunci o şi încasezi.
Evenimentele ultimelor luni, ne arată că Rusia este
capabilă să înveţe nu doar din propriile greşeli, ci şi din greşelile altora.
Şi chiar şi din succesele altora.
Conflictul siran s-a suprapus cu ceea ce presa a numit
„criza migranţilor”, ceea ce a condus la
bănuiala că, în spatele grupurilor imense de refugiaţi provenite din ţările în
care cu câţiva ani în urmă avusese loc o triumfalistă primăvară arabă şi
care erau deplasate în mod organizat şi cu finanţare deloc neglijabilă, către
Uniunea Europeană, se aflau serviciile secrete ruseşti. Analizând beneficiile
pe care le-ar putea aduce o invazie în toată regula a Uniunii Europene şi mai
ales a celor mai puternice state europene membre NATO (Germania şi Marea
Britanie) de către sutele de mii de migranţi aflaţi în căutarea unei vieţi mai
bune, sau poate sosiţi aici cu alte scopuri, descoperim nu fără îngrijorare
faptul că cel mai mult ar avea de câştigat Federaţia Rusă. Rusia nu îşi poate
măsura încă puterile cu imensa maşină politico-militară a Alianţei Nord
Atlantice. Iar liderul de la Kremlin a înţeles de mult asta. Poate că în plan
militar totul este posibil, dar economic, Rusia nu este capabilă să susţină o
confruntare deschisă. Totuşi, ar face-o fără îndoială, şi de fapt, domnul Putin
este disperat să demonstreze aceasta liderilor lumii şi mai ales cetăţenilor
ruşi, care îi aprobă acţiunile în proporţie de 75-80 la sută, dovedind, dacă
mai era nevoie, cât de mult le-a lipsit ruşilor războiul. Dar domnul Putin ştie
că nu este în postura de a se măsura de la egal la egal cu NATO. Iar vestul i-a
demonstrat în Ucraina, că are metode de a-i combate entuziasmul războinic.
Revenirea Rusiei în clubul celor mari s-ar fi produs
oricum, cu şi fără domnul Vladimir Putin. Preţul hidrocarburilor a crescut
constant începând cu ultimii ani ai sfârşitului mileniului 2. Foamea de
energie, indispensabilă unei dezvoltări durabile, dublată de cartelizarea
principalilor producători şi exportatori, au făcut ca disputele pe această
piaţă să depăşească limitele unei guerrile marketing şi să devină un război în
toată regula. În principiu, Rusia nu a fost niciodată învinsă, nu a fost
niciodată îngenuncheată. Rusia pur şi simplu a capotat din punct de vedere
economic, demonstrându-se odată pentru totdeauna, precaritatea teoriilor
economice marxiste, egalitariste şi etatist paternaliste. Din punct de vedere
politico-ideologic, Rusia nu a ieşit niciodată din clubul celor mari, doar că a
fost marginalizată, doar şi-a diminuat activitatea.
Too big to fail.
Rusia este prea mare ca să cadă. Este mare din punct de
vedere geografic, are cea mai mare suprafaţă şi o populaţie printre cele mai
mari din lume, chiar şi după destrămarea Uniunii Sovietice şi pierderea
teritoriilor republicilor sovietice unionale care o alcătuiau. Puterea
politico-militară a Rusiei de după cel de-al doilea război mondial, nu s-a
bazat pe performanţa economică a economiei socialiste centralizate. Nu s-a
bazat pe diplomaţie, pe sisteme inteligente de alianţe. Puterea
politico-militară a Rusiei s-a bazat doar pe imensele sale resurse naturale,
care au alimentat o maşinărie militară de excepţie, extrem de costisitoare, dar
in principiu extrem de necesară unei puteri mondiale care îşi asuma rolul de
lider geopolitic. Chiar în anii în care Uniunea Sovietică părea o putere
imposibil de coborât de pe podium, analiştii economici occidentali au
demonstrat că economia sa era o economie prea puţin diversificată pentru a
putea face faţă fluctuaţiei preţurilor pe pieţele mondiale. Exportatoare de
resurse naturale, Uniunea Sovietică era tributară calculelor corporatiste şi
fluctuaţiilor preţurilor principalelor resurse naturale pe care le exporta,
constrângere pe care planificatorii economico-politici ai occidentului au
speculat-o începând cu 1985, ajungându-se ca în 1989, economia sovietică să
falimenteze.
Cu toate că Uniunea Sovietică s-a destrămat, falimentul
economic antrenând ulterior şi falimentul politic, resursele naturale nu au
putut fi mutate de pe teritoriul fostelor republici care o compuneau. Economia
Rusiei, moştenitoarea de facto a Uniunii Sovietice şi a ideologiei economice
marxiste, a fost refractară şi aproape nemiscibilă cu economia autentică de
piaţă, respingându-se reciproc, de o incompatibilitate la fel de virală, ca în
primii ani ai înfiinţării Uniunii Sovietice. După destrămarea Uniunii, economia
Rusiei precum şi a celorlalte republici unionale, s-a transformat într-o
economie de tip feudal, în care puterea economică deţinută până atunci de stat,
s-a transferat fără drept de apel potentaţilor vremii, proveniţi în majoritate
din elitele PCUS şi KGB. Oligarhii ruşi au devenit faimoşi în întreaga lume
datorită veniturilor obţinute nu prin performanţa companiilor deţinute de ei,
ci mai curând prin mijlocirea relaţiei stabilite între statul decăzut din
drepturile sale (până atunci, unic oligarh) şi aceşti nou îmbogăţiţi peste
noapte. Paternalismul statal instituţionalizat care a guvernat economia Uniunii
Sovietice, precum şi a tuturor statelor care au adoptat marxismul ca doctrină
de stat, a fost înlocuit cu paternalismul informal de sorginte feudală, al unui
număr destul de restrâns de capi ai partidului comunist şi al serviciilor
secrete, care şi-au împărţit în mod discreţionar, zona economică fostă
sovietică. Oricum, Rusia, nu a cunoscut niciodată cu adevărat economia
capitalistă, fiind înaintea primului război mondial, cea mai înapoiată din punct de vedere economic
ţară europeană, eforturile de modernizare iniţiate de către clasa conducătoare
de atunci, izbindu-se de zidul de piatră al aristrocraţiei ruse. Practic, Rusia
a trecut de la feudalism, direct la socialismul creionat de Karl Marx şi
Friederich Engels.
Acesta este motivul principal pentru care capacităţile de
producţie şi rezervele naturale ale Rusiei,după destrămarea Uniunii Sovietice,
nu au putut fi preluate de către puternicele economii occidentale şi, chiar şi
extrem de neperformante, au rămas în proprietatea ruşilor. Venind la putere,
domnul Putin a înţeles că numai o centralizare forţată a puterii economice
feudale a oligarhilor ruşi, va putea canaliza fluxul economic şi politic
dezbinat, către direcţia pe care el o voia literă de lege. Cine nu a fost cu el
a fost împotriva lui, disidenţii fiind închişi pe motive economice – lupta
împotriva corupţiei dă oricând bine la electorat (Michail Khodorkovsky), sau
făcându-i să i se alăture (Roman Abramovitch).
Centralizarea economică gândită de Putin, nu va aduce
nicidecum performanţa economică ce lipseşte economiei ruse. Dar rezolvă o
ecuaţie cu mai multe necunoascute: are priză la electorat, (ruşii având
tradiţia unui tătuc ce are grijă de ei toţi şi îi conduce în luptă spre
victorie) şi îi furnizează resursele economice necesare planului său de reînarmare
şi câştigare a supremaţiei militaro-politice pe care Rusia a pierdut-o după
destrămarea Uniunii Sovietice.
Conservându-şi resursele printr-un feudalism de sfârşit
de secol 20, Rusia nu numai că nu a fost anihilată, aşa cum în 1991 părea, dar
a reuşit, spre deosebire de statele foste socialiste ale Europei de Est care au
fost înregimentate în structuri politice şi economice incompatibile cu
realităţile din teritoriu diminuându-li-se slaba importanţă pe care o mai
aveau, să menţină în zona sa de influenţă (prin şantajul energetic pe care l-a
practicat şi exportul direcţionat de corupţie prin capitaluri cu acest tip de
potenţial) fostele republici unionale sovietice şi chiar o mare parte din
fostele state socialiste ale Europei de Est.
Rusia a fost pusă cu spatele la zid, dar s-a apărat cu
înverşunare.
Neîndoielnic, imensele rezerve de hidrocarburi ale
Siberiei, au menţinut Rusia pe lina de plutire economică, în dificilii ani 90,
deceniu în care s-a încercat timid o apropiere de economia de piaţă. Dar cu
toate că resursele au constituit baza de plecare pentru revenirea ei pe scena
mondială, tot resursele au făcut şi un imens rău economiei post-socialiste a
Rusiei. Deoarece veniturile din vânzarea hidrocarburilor creşteau de la an la
an, piaţa era stabilă şi în expansiune chiar, nevoia de creştere economică
ducând implicit la creşterea cererii de energie deci de hidrocarburi, economia
Rusiei s-a transformat încetul cu încetul într-o economie nediversificată,
tributară unui singur produs vândut la export. Rusia s-a aflat la începutul
anilor 2000 în situaţia Spaniei, care după ce, în Evul Mediu a cucerit Imperiul
Incaş şi Aztec, din America Centrală şi
de Sud, şi având acces aproape gratis la cantităţi uriaşe de aur, nu a mai fost
interesată în a-şi construi o industrie performantă, aşa cum au procedat Anglia
şi Franţa, drept pentru care la începutul anilor 1900, după ce îşi pierduse
toate coloniile şi după ce ratase cursa industrializării secolului XIX,
rămăsese una dintre cele mai sărace şi înapoiate ţări de pe continentul
european.
Dar Rusia, cel puţin la începutul erei post sovietice,
era departe de a învăţa din greşelile altora, şi nu a tras învăţăminte nici
măcar din greşelile sale. După ce în anii 80, economia sa, la fel de tributară
unui singur produs principal de export (hidrocarburile), se prăbuşise odată cu
prăbuşirea preţului pe piaţa mondială (preţ manevrat de către inamicul său de
moarte USA, ajutată de Arabia Saudită). Căderea economiei sovietice din anii 80
a fost accelerată şi de povara cheltuielilor pentru înarmare, cheltuieli la
liderii sovietici din acea vreme, nu putuseră renunţa din dorinţa de a ţine
pasul în cursa înarmărilor cu occidentul şi de a demostra ideologic că
socialismul sovietic poate ţine pasul cu liberalismul vestic. Campania din
Afganistan, a fost picătura care a umplut paharul şi care a anunţat dezastrul.
Pentru a reveni pe scena mondială, Vladimir Putin avea
două variante: economică şi militară. Varianta
dezvoltării economiei, astfel încât să devină suficient de performantă încât
cuvântul Rusiei în lume să devină literă de lege, a fost evitată datorită
dificultăţilor de punere în practică, având în vedere economia prea puţin
performantă şi feudalizată în mâinile unui număr restrâns de oligarhi care ar
fi privit cu neîncredere şi chiar ostilitate, o eventuală reorientare economică
a Federaţiei Ruse şi implicit, pierderea parţială sau totală a prerogativelor
lor. O economie performantă ar fi schimbat raportul de forţe în societatea rusă
prin creşterea nivelului de trai al populaţiei, generând rezistenţă din partea
potentaţilor ruşi. Nu e de neglijat nici faptul că soluţia economică ar fi luat
mult timp, ar fi generat proteste ale populaţiei care pentru început ar fi
trebuit să suporte alte privaţiuni şi nu în ultimul rând, încercarea ar fi
putut să eşueze.
Dar domnul Vladimir Putin era prea
grăbit să revină pe scenă, astfel încât nu a avut timpul necesar să aştepte, şi
mai mult decât atât, mandatele sale de preşedinte s-ar putea întrerupe,
atribuind poate meritele sale următorului preşedinte care l-ar fi urmat la
Kremlin. Dar Vladimir Putin este prea egoist ca să cedeze o astfel de cunună de
lauri altcuiva. Nu ar fi de mirare ca, după ce a prelungit mandatul de
preşedinte de la 5 la 7 ani, să iniţieze o consultare publică pentru a elimina
din constituţia federală menţiunea că o persoană nu are dreptul decât la două
mandate consecutive.
Soluţia economică a fost aleasă de China comunistă.
Soluţia aleasă de Vladimir Putin este în spiritul
poporului rus: înarmarea şi demonstraţiile de
forţă.
Statutul de deţinătoare de imense rezerve de hidrocarburi
şi dezvoltarea unei economii puternic dependente de exporturile lor, vine la
pachet cu nevoia conservării pieţelor tradiţionale de desfacere, în contextul
eşecului cuceririi altor zone de desfacere. Cea
mai profitabilă şi mai stabilă piaţă de desfacere a Rusiei este Europa, mai
ales Europa Centrală şi de Est. Dar creşterea fără oprire a preţurilor, pe
fondul cererii tot mai mari de hidrocarburi, au făcut ca statele cumpărătoare
să caute noi distribuitori pentru aceste produse.
II
Dacă revenirea Rusiei ca
putere mondială era doar o chestie de timp, este interesant de văzut cum a
încercat occidentul şi mai ales duşmanul de ei moarte, Statele Unite, să
contracareze această revenire, având în vedere că nici dezmembrarea statală,
nici degringolada economică a Uniunii Sovietice nu reuşiseră s-o îngenuncheze.
Duşmanii Rusiei erau conştienţi că o Rusie îngenuncheată
şi umilită este mai periculoasă şi mai revanşardă decât o Uniune Sovietică menţinută cu perfuzii pe
linia de plutire. În anii 90, Rusia s-a aflat în situaţia Germaniei anilor 20,
când consecinţele catastrofale ale tratatului de la Versailles, au radicalizat poporul german, ducându-l spre un extremism care nu îl caracteriza,
totul sfârşind în baia de sânge a celui de-al doilea război mondial. (John
Maynard Keynes a spus: „Nu înfometându-i copiii, vom face pace cu Germania”). De-a
lungul ultimului deceniu al secolului XX, poporul Rusiei s-a radicalizat
îndeajuns de mult, astfel încât să accepte fără să clipească oferta aproape contractuală
a liderului de la Kremlin. Cum astfel s-ar putea justifica popularitatea de
aproape 80 de procente pe care, cu toate vicisitudinile economice pe care
populaţia le îndură, preşedintele Vladimir Putin încă o are. Putin oferă ceea
ce ştie că poporul rus aşteaptă: tăria armelor, sânge, suferinţă, luptă,
victorie. Acelaşi contract l-a încheiat Stalin cu poporul rus în momentul în
care armatele lui Hitler au invadat Uniunea Sovietică. Iar ruşii l-au urmat.
Cum Uniunea Sovietică s-a prăbuşit economic, economia sa
socialistă nemaifăcând faţă presiunii performanţei sistemului economic
capitalist al vestului, la începutul anilor 2000, a devenit foarte clar că tot
războiul economic este cheia menţinerii Rusiei în limitele graniţelor sale. Iar
războiul economic dus împotriva Rusiei s-a concentrat pe zona cea mai
profitabilă a economiei ruse, piaţa hidrocarburilor.
Reorientarea statelor europene dependente de gazele
naturale ruseşti către alte pieţe de aprovizionare este aproape imposibilă,
datorita investiţiilor enorme care ar fi necesare în cazul luării deciziei de
construcţie a unei noi infrastructuri de transport. Nu este însă imposibil,
dovadă fiind demararea proiectului Nabucco, prin care s-a urmărit
diversificarea surselor de aprovizionare a Uniunii Europene, proiect demarat în
2002. Şi nu numai costurile sunt prohibitive (în 2008 se estima un cost de 7,9
miliarde de euro), dar inclusiv
interesele divergente ale statelor europene, fac ca guerilla economică
asupra Rusiei să înainteze anevoios. Germania, statul european care importă
aproximativ 40% din necesarul său de gaze naturale din Rusia, a demonstrat nu
de puţine ori că vorbele, uneori pot ţine loc de fapte. Deşi oficial Germania
este aliatul european cel mai de nădejde al Statelor Unite, neoficial,
practică un joc dublu, deosebit de periculos pentru ea, dar şi pentru întreaga
Europă. Nu numai că o mare parte a gazelor naturale consumate provin din Rusia,
dar marea majoritate a contractelor pe furnizare încheiate de statele central
şi est europene sunt de fapt încheiate prin companii intermediare germane.
Gazpromul condiţionează semnarea acestor contracte strategice de mijlocirea
unor intermediari, în principiu companii înregistrate în Germania. Nici nu mai
contează provenienţa acţionariatului şi locul unde se repatriază profitul,
atâta timp cât taxele percepute de statul german acestor acţionari cântăresc
atât de mult în balanţa sa economică (vezi companii ca WIEE AG sau Wintershall
Erdgas Handelshaus Gmbh). În aceste condiţii, este uşor de înţeles de ce, cea
mai puternică ţară europeană nu se înregimentează cu uşurinţă în guerilla
economică iniţiată de americani împotriva Rusiei.
În momentul în care devine clară iniţiativa Rusiei de
a-şi reclădi zona de influenţă fostă sovietică, pe modelul parteneriatului
economic şi politic preluat de la Uniunea Europeană, se conturează deja
pericolul apariţiei pe scena energetică mondială, a unui nou pol de forţă în
plină ascensiune, gata să conteste supremaţia mondială a Statelor Unite,
puternic contestată de un alt rival nou apărut: China. Rusia lansează oferta sa
de asociere, tuturor fostelor republici unionale sovietice, acum state
independente, sub denumirea de Uniunea Vamală Euroasiatică. Rusia copiază punct
cu punct modelul de extindere al Uniunii Europene, oferind asistenţă economică
statelor foste sovietice, în vederea ridicării nivelului lor economic, şi
profitând de noile pieţe de desfacere, dar şi de a sa proprie, să creeze o
uriaşă piaţă de desfacere pentru produsele agro-industriale pe care le va
absorbi, de fapt un adevărat reseller al puternicei industrii vest-europene.
Baza acestei alianţe economice urma să devină Germania, statul european cel mai
puternic industrializat, care beneficiind de acordurile secrete pentru
contractele de distribuţie ale gazelor rusesti, ar fi profitat din plin de
uriaşa piaţă asiatică ce i se deschidea în faţă. Care ar fi fost beneficiile
Rusiei? O fidelizare şi mai mare a pieţei europene a gazelor naturale şi
garanţia că Uniunea Europeană nu îşi va căuta noi distribuitori pentru gazele
necesare. În plan îndepărtat, o unire a supertehnologizatei Europe vestice cu
imensul spaţiu bogat în resurse al estului rusesc.
Consilierul preşedintelui rus, Alexey Dugyn, a formulat această ipoteză
încă din 2004.
Dar din această ecuaţie, Statele Unite au fost excluse.
Ce pot face Statele Unite pentru a contracara o asemenea stare de fapt?
Multe.
III
Prăpastia dintre Germania şi Statele Unite se adânceste pe măsură ce trece
timpul. Cu toate că pozează într-o aliată fidelă a Washingtonului, serviciile
sale secrete furnizând informaţii NSA-ului, Germania, conducătoarea de facto a
Uniunii Europene devine tot mai nesupusă şi se aventurează în acţiuni economice
şi politice vădit antiamericane. Oferta financiară a consorţiilor germano-franceze
făcută la începutul anilor 2000 lui Sadam Hussein de a cota barilul produs pe
teritoriul sau în euro şi nu în dolari, se soldează cu invazia precipitată a
Iraqului şi înlăturarea de la putere a dictatorului iraqian. Evident, Germania
şi Franţa nu au participat la invazie, aşa cum au făcut în august 1990, dar asta nu a schimbat cu nimic
deznodământul. Nu a mai schimbat nimic nici faptul că mai intîi Anglia şi apoi
USA au recunoscut cu jumătate de gură că nu au prea fost găsite arme chimice în
palatele lui Sadam. Şi cu toate astea, barilul a rămas să se coteze tot în
dolari americani.
Iniţiativa construcţiei gazoductului Nabucco este o altă măsură menită să
destabilizeze piaţa de desfacere a gazelor ruseşti din Europa Centrală şi de
Est. Faptul că proiectul a început în 2002, iar construcţia sa efectivă a
început în 2008, demonstrează cu prisosinţă faptul că problema securităţii
energetice europene este văzută în mod diferit de către ţările europene.
Germania nu a susţinut iniţiativa şi avea şi de ce. Furnizorii azeri de gaze
naturale ai Europei, ar fi preferat alte companii de distribuţie, în locul celor
germane. Prin politici abile Statele Unite au reuşit la un moment dat să
coalizeze statele Europei de Est, mult mai proamericane decât cele din vestul
Europei, într-un efort comun de desprindere de furnizorul rus Gazprom. Dar aşa
cum Statele Unite au rezolvat fulgerător problema indisciplinatului Sadam
Husein, tot aşa de repede, Rusia a convins prin metode mai puţin ortodoxe
Azerbaidjanul să refuze furnizarea gazelor necesare operaţionalizării conductei
Nabucco. Pur şi simplu a invadat Georgia, ţară de tranzit şi devenită ostilă
Rusie, odată cu venirea la putere a lui Michail Saakashvili. În ciuda
promisiunilor de securitate (doar verbale, la un pahar de şampanie), şi de
sprijin pentru aderarea la Uniunea Europeană, nimeni nu a mişcat vreun deget
(în afară de declaraţii de presă). În cinci zile Rusia a invadat Georgia,
trupele sale ajungând până în suburbiile capitalei Tbilisi. De ce nu a făcut
Europa mai mult pentru Georgia? Pentru că Germania nu a vrut să facă mai mult.
De ce nu a făcut SUA mai mult pentru Georgia? Pentru că era implicată în două
războaie de uzură în Iraq şi Afghanistan şi nu îl putea susţine şi pe al
treilea.
Ce a învăţat Putin de la rivalii săi americani? Că atunci când îţi sunt
puse în pericol interesele, trebuie să ataci fulgerător şi să nu dai timpul
necesar coalizării forţelor ostile împotriva ta.
Manevra i-a ieşit lui Putin şi în cazul Crimeii.
De o bună bucată de vreme ne-am obişnuit să privim Rusia
ca pe o nouă ameninţare mondială. Rusia este văzută la fel de rău precum era
văzută Uniunea Sovietică în perioada postbelică. Dar Rusia este ea însăşi
înfricoşată de exacerbarea evenimentelor la care, fără doar şi poate, este nevoită
să ia parte. Este puţin probabil că Vladimir Putin nu îşi dă seama că economic,
Rusia, chiar în calitate de deţinătoare de imense resurse de hidrocarburi, este
în imposibil să poată susţine economic acţiuni militare de amploare.
Euromaidanul de la Kiev, mişcare de protest începută în
decembrie 2013, care a fost părut la început a fi o mişcare prodemocratică şi
antitotalitaristă, a sfârşit prin a deveni fructul otrăvit pe care uriaşul nu
îl poate înghiţi. Transferul puterii de la regimul prorus al al lui Yanukovitch
către forţele proeuropene şi proamericane, au făcut o breşă imensă în sistemul
de livrare al gazelor către Uniunea Europeană. Exponenţii democraţiei
ucrainiene şi de altfel cei mai îndârjiţi luptători împotriva fostului regim
Yanukovitch, s-au dovedit a fi
organizaţiile extremiste gen Sectorul de Dreapta, care s-au
declarat inclusiv antisemiţi, stârnind protestele Israelului, ale cărui sevicii
secrete (Mossad) s-au dovedit foarte active în înarmarea şi consilierea
revoluţionarilor de pe Euromaidan.
Ieşirea Ucrainei de pe orbita Rusiei, mai ales într-un
moment în care liderii de la Kremlin finalizau planul operaţional de integrare
a fostelor republici sovietice într-o nouă uniune euroasiatică, a reprezentat o
catastrofă pentru Rusia, din perspectiva geopolitică dar şi economică.
Economic, tăierea gazoductului care alimenta Europa pe
direcţia ucrainiană, şi care însemna
aproximativ 80% din gazul tranzitat spre vest de Gazprom, însemna un dezastru
economic total, motiv pentru care Rusia a fost nevoită să-şi caute cu
înfrigurare noi pieţe de desfacere spre Asia (China şi India), cu rezultate se
pare care încă se lasă aşteptate. Incapacitatea economică a Rusiei însemna
punerea pe butuci a proiectului Uniunii Vamale Euroasiatice, fiind cunoscut faptul
că proiectul ar fi înghiţit multe zeci de miliarde de dolari.
Geopolitic, pierderea portavionului Crimeea, reprezenta
un alt dezastru pe care Rusia nu şi-l putea permite într-un moment de răscruce
în relaţiile sale cu Statele Unite. Repunerea în discuţie de către americani a
tratatului de la Montreaux, care reglementează navigaţia în Marea Neagră şi
care declară această mare drept “mare
închisă“ şi dă Turciei (stat membru NATO) puteri discreţionare pentru
strâmtoarea Bosforului, este un plus care s-ar fi adunat în ecuaţia geopolitică
a Mării Negre, diminuând şi mai mult influenţa Rusiei în această zonă. Iar
influenţa Rusiei în Marea Neagră asigură succesul unui gazoduct echivalent
pentru direcţia de tranzit ucrainiană: gazoductul Southstream.
Proiectul însă s-a dovevedit prea scump (35-40 miliarde de dolari), în
condiţiile împingerii preţurilor hidrocarburilor către limita de jos, drept
pentru care a fost trecut în conservare, ulterior luîndu-se în considerare
varianta terestră a Turkish Streamului.
Invadarea Crimeii, printr-un blitzkrieg executat ca la
carte (mizându-se pe incapacitatea de decizie a factorilor responsabili NATO şi
UE), s-a dovedit soluţia de moment pentru păstrarea influenţei în zona Mării
Negre. Dar totodată a constituit şi motivul perfect pentru Statele Unite să
impună un embargou economic puternic Rusiei, mai eficient chiar decât tăierea
accesului gazelor ruseşti către Europa (deziderat care nu a fost posibil chiar
şi în condiţiile unor acţiuni militare de amploare chiar în zona conductelor de
tranzit).
Blitzkriegul rus în Crimeea a coincis se pare, cu apariţia în Orientul
Mijlociu a unei organizaţii radicale formată din unirea Frontului Islamic
Al-Nousra (aripa siriană a Al-Quaeda) cu celulele Al-Quaeda din Iraq, formând
organizaţia teroristă Statul Islamic în Iraq şi Levant (ISIL), cunoscută şi ca
Statul Islamic în Iraq şi Siria (ISIS), condusă de cvasinecunoscutul Abu Bakr
al Baghdadi, care după declanşarea unui jihad crâncen în Siria şi Iraq, a
proclamat un califat islamic în zonele cucerite. Fostul deţinut în închisoarea
coaliţiei din Camp Bucca, Iraq, de altfel cunoscut ca un deţinut liniştit,
drept pentru care nu a mai fost considerat o ameninţare şi a fost eliberat, a
reuşit în scurt timp să organizeze o uriaşă armată de mercenari adunaţi din
lumea largă (inclusiv din Europa) şi să proclame un califat pe un
teritoriu unde trăiesc aproximativ 8
milioane de oameni. Este de la sine înţeles că fondurile necesare punerii în
operă a acestor acţiuni au fost furnizate de cineva, într-un anumit scop.
Bănuiala cade acum pe serviciile secrete ruseşti, care se pare că au avut
scopul de a-i ţine ocupaţi pe americani în timp ce “omuleţii verzi” ocupau Crimeea. Nu mai miră pe nimeni că
numărul doi în ierarhia Statului Islamic a fost la un moment dat un fost membru
al serviciilor secrete georgiene, unul dintre fraţii Shishani, Omar, fost comandant
al unor formaţiuni speciale care au pus mari probleme trupelor ruse care
invadau în 2008 Georgia. Ulterior se pare că a fost arestat pentru insubordonare
şi deferit juastiţiei georgiene, iar şase ani mai târziu devine mâna dreaptă a
liderului Statului Islamic.
Se pare că a trecut între timp
de partea foştilor săi inamici, ruşii.
Sancţiunile economice nu au
fost privite cu ochi buni de către statele europene ale căror exporturi în
Rusia erau periclitate, iar fragila creştere economică a zonei europene intra
în stagnare. Germania, care pe faţă a fost de acord cu sancţiunile impuse
ruşilor de americani şi susţinute de aliaţii lor de nădejde britanicii şi
canadienii, a căutat în toată această
perioadă să acrediteze ideea neeficienţei lor şi mai ales a dat de înţeles că
renunţarea la ele şi încercarea de aplanare a conflictului pe cale diplomatică
(care s-a dovedit doar o cedare de teren în favoarea cererilor ruseşti - Minsk I şi II) ar
rezolva mult mai repede problema ucrainiană. Vestul Europei este dependent de
ruşi nu atât prin importurile de gaze naturale (40% din consum în cazul
Germaniei şi mult mai puţin în cazul Franţei) ci mai ales prin exportul de
tehnologie şi produse de înaltă tehnologie către Rusia (a se vedea cazul navelor Mistral,
care au lovit serios economia Franţei).
Susţinerea cu jumătate de
gură a sancţiunilor împotriva Rusiei de către majoritatea statelor europene a
condos la un alt fenomen, menit să destabilizeze şi să pedepsească totodată
această atitudine: migraţia în masă a refugiaţilor din nordul Africii şi Orientul Mijlociu.
Este prima dată în istoria modernă când asistăm la un fenomen de o asemenea
magnitudine.
Să fii prieten cu Rusia în condiţiile în care Rusia este
şi a fost dintotdeauna duşmanul de moarte al Statelor Unite echivalează cu a te
transforma automat în duşmanul Statelor Unite, pe principiul, cine nu e cu noi
este împotriva noastră. Cu toate eforturile Germaniei de a-şi arăta susţinerea
pentru acţiunile americane, Statele Unite nu cred în zâmbete şi nici în
lacrimi. Nu contează că eforturile de supravieţuire economică pe care le face
Germania (prin încercarea de conservare a nivelurilor exporturilor pe piaţa
rusească) şi odată cu ea, întreaga Uniune Europeană, Washingtonul îi arată cine
este şeful. Şi astfel explodează scandalul Volkswagen.
Numai cine nu vrea să vadă adevărul, poate crede că un soft care
măreşte numai de ochii testerului performanţele ecologice ale motoarelor
diesel instalate pe mşinile germane, şi care nu s-a defectat la sute de mii de
teste (poate milioane), se poate defecta din senin într-o emisiune cu profil
auto realizată în direct. Washingtonul ştie să lovească sub centură!
Germania şi întreaga
Europă este într-o situaţie foarte riscantă, de-a dreptul dificilă. Relaţia cu
Rusia este vitală din punct de vedere economic, iar o bună parte din statele
europene deja cer încetarea embargoului împotriva Rusiei. Sutele de mii de
migranţi care au invadat pur şi simplu Europa conduse către Germania de
zvonurile şi sumele de bani uriaşe cu care servicii atât de secrete încât
nimeni nu ştie de ce entitate aparţin, alimentează fenomenul. Ocuparea
Germaniei şi a întregii zone dezvoltate a Uniunii Europene este pe cale să se materializeze,
ducând la disensiuni şi dezbinare între est şi vest, făcând şi mai dificilă
canalizarea acţiunilor pe o direcţie unică.
Beneficiile de pe urma acestei invazii le culege de bună
seamă Rusia, care, aşa cum în primăvara lui 2014, în timpul invadării Crimeii a
profitat de acţiunile violente ale Statului Islamic (acţiuni dezlănţuite poate
chiar de ea, la fel cum în 1956, Uniunea Sovietică a ordonat lui Nasser să
provoace criza Canalului Suez pentru a avea mână liberă în Ungaria), tot la fel
în vara lui 2015 a profitat de invazie pentru a se asigura de imobilitatea
Europei în timpul acţiunilor militare pe care le-a început la sfârşitul lui
septembrie în Siria împotriva Statului Islamic.
Evident, împotriva terorismului Rusia luptă acasă la
terorişti, nu aşteaptă ca terorismul să ajungă la ea acasă. Asta a învăţat-o
tot de la SUA, care luptă împotriva terorismului în Afghanistan de vreo 14 ani.
Până la lupta împotriva terorismului, Rusia este decisă să îl păstreze la
putere pe Assad deoarece Siria lui Assad
deţine împreună cu Israel, Cipru, şi Iordania, cele mai mari rezerve de gaze
descoperite de curând în Mediterana, rezerve care ar putea deveni o alternativă
la alimentarea cu gaze a Europei. Israelul s-a declarat gata să investească în
tehnologia necesară exploatării acestor rezerve şi să devină furnizorul
Europei, fapt care le dă fiori reci ruşilor de la Gazprom. Dar dacă ne uităm pe
hartă, vedem că oricum ar face, viitoarele conducte ale Israelului vor trece
prin Siria, sau prin apele sale teritoriale. Şi de parcă nu ar fi suficient,
Statele Unite au reuşit să-i convingă pe qatarioţi că nu ar fi rău să devină şi
ei furnizori ai Europei. O singură problemă au. Siria. Este aşezată rău, stă în
calea tuturor. Nu numai în calea Statului Islamic.
Primirea la Moscova a lui Bashar Al Assad spune lumii: “vom fi acolo!”
Odată cu implicarea Rusiei în războiul din Siria, toată lumea trece cu
vederea începutul normalizării situaţiei în sudul Ucrainei. Rusia nu mai vrea
să rupă o parte din Ucraina, aşa cum se presupunea cu un an în urmă. Rănile
sociale şi economice de acolo sunt atât de adânci încât nu mai e nevoie decât
de un scrutin democratic, pentru a confirma ceea ce deja se bănuieşte. Chiar supravegheat de OSCE. Pentru că şi ucrainienii
de naţionalitate rusă au drept de vot.
Cartea democraţiei începe să se joace şi în Moldova. Rusia nu se mai opune
unirii Transnistriei cu Republica Moldova, cu condiţia reprezentării demografice în
parlamentul de la Chişinău a transnistrenilor. Care vor avea parlamentari
trimişi acolo. Şi care se ştie cum vor vota, mai ales că acum, balanţa puterii
este foarte fragilă, forţele proruse sunt destul de aproape ca procentaj de
cele proeuropene. Şi în plus, în Chişinău este în plină desfăşurare un
rusomaidan în toată regula.
Se pare că domnul Putin a învăţat că puterea democraţiei este imensă şi
foarte ieftină. Cozi de topor găseşti oriunde gata de revoluţie.
Şi în fond, chiar şi Hitler a ajuns la putere tot prin alegeri democratice.
