vineri, 31 iulie 2015

EXPERIMENTUL GRECIA



Tehnic este imposibil ca o ţară să fie obligată să nu mai folosească moneda pe care o are în uz. Nu este foarte clar cum va fi convinsă Grecia să părăsească eurozona, cu toate că tot mai multe voci o cer. E ca şi cum ai cere Statelor Unite să nu mai folosească dolarul american. Sau Chinei să nu mai folosească yuanul. Fără să li se ofere o alternativă viabilă.
În principiu, o monedă reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor de pe un anumit teritoriu, de regulă un stat, sau o uniune de state, care au hotărât în comun sau li s-a impus să o folosească. Moneda nu reprezintă ea în sine o valoare, ci ea cuantifică o valoare căreia îi este atribuită. În trecut etalonul era metalul preţios, de exemplu aurul şi argintul, care la rândul lor reprezentau ele însele o marfă, dar cu valoare de etalon. Pentru că manevrarea unei mase monetare formată din monede de aur şi argint era dificilă, chinezii au inventat cu mii de ani în urmă, bancnota de hârtie, care era un instrument de plată cu valoare atribuită şi nu o valoare intrinsecă.
Moneda este de fapt un însemn a cărei valoare este dată chiar de către încrederea pieţei în autoritatea care o emite. Autoritatea care emite moneda se obligă prin punerea acesteia în circulaţie, să coreleze în mod corect masa monetară emisă, cu totalitatea bunurilor şi serviciilor existente.
A pretinde unui stat să renunţe la moneda pe care o foloseşte, este aproape ca atunci când pretinzi unui cetăţean să renunţe la cetăţenia sa. Evident, respectivul cetăţean, îşi poate lua altă cetăţenie, fără nicio problemă. Dar luându-i cetăţenia, nu îi poţi lua şi bunurile. Şi nici conştiinţa. Şi nici viaţa.
Wolfgang Schauble insistă ca Grecia să părăsească eurozona.  Dar Wolfgang Schauble, care este de formaţie jurist cu diplomă obţinută la prestigioasa Universitate din Hamburg, ezită să avanseze vreo soluţie la prezumtiva ieşire a Greciei din eurozonă. Mai mult, această ieşire el o vede mai mult ca o alungare din eurozonă, deoarece, dacă guvernul Greciei nu hotărăşte altfel, nimeni nu poate hotărâ ca ouzo-ul servit la terasele staţiunilor greceşti, să nu mai fie plătit în euro. În principiu, domnul Schauble, cu toate că ocupă cel mai important fotoliu al cancelariei federale a Germaniei, (ministru de finanţe), nu este nici pe de parte un tehnocrat, un specialist în politici macroeconomice. El este un simplu politician, cu o experienţă politică de invidiat, şi unul dintre principalii consilieri ai cancelarului Angela Merkel. În calitate de politician, domnul Wolfgang Schauble nu este interesat de elaborarea strategiilor de relansare economică a Greciei, pentru ca în viitor aceasta să îşi poată onora cu demnitate datoriile către Troică, ci, ca orice politician din orice ţară de pe glob, simte valul de antipatie clădit împotriva grecilor cei leneşi şi necinstiţi şi acţionează în consecinţă. Dă bine pe sticlă să pari că înfierezi nemunca şi necinstea, pe care poporul german şi în general popoarele nordice le detestă. Dar numai detestând aceste “calităţi”, popoarele nordice care se consideră, şi chiar sunt, cei mai mari contributori la bugetul comun european, nu vor vedea banii împrumutaţi Greciei, înapoi.
De fapt, Schauble ştie că mare parte din banii germanilor pe care el îi reprezintă în confruntarea cu grecii, nu se vor mai întoarce în visteria Băncii central Europene, sau a Comisiei Europene şi  poate că nici nu este foarte interesat de cele 350 de miliarde de euro pe care Grecia le datorează instituţiilor europene şi FMI-ului. Poate şi deoarece, companiile germane, foarte active pe piaţa grecească, au recuperat de mult presupusul prejudiciu pe care poporul grec, leneş şi necinstit, aşa cum este prezentat de toată mass media, l-a comis.
Şi cu toate că domnul Schauble tună şi fulgeră împotriva Greciei, cerând sus şi tare ieşirea acestui stat din eurozonă, totuşi a fost de acord cu împrumutul de urgenţă pe care sistemul financiar grecesc l-a primit pentru a nu intra în colaps. Ar fi putut să nu aprobe, ca să nu ma prelungească agonia, şi să îşi vadă visul cu ochii, adică nici mai mult nici mai puţin ieşirea Greciei din zona euro. Şi poate din Uniunea Europeană.
Să fie domnul Schauble chiar atât de sincer?
Nici pe departe.
Germania nu dă dovadă de bunăvoinţă sau clemenţă când aprobă un astfel de împrumut de supravieţuire, care să ajute Grecia să supravieţuiască până la încheierea acordului pe trei ani în valoare de 86 de miliarde de euro. Care va fi aprobat doar după ce Grecia va face dovada bunei sale credinţe şi îşi va reforma sistemul fiscal şi îl va pregăti pentru plata datoriilor.
De fapt, lucrul de care se teme cel mai tare domnul Schauble este ca Grecia să părăsească eurozona. Tocmai acum, când eforturle de a o aduce pe marginea prăpastiei financiare au fost finalizate. Iar preluarea sa ostilă este o chestie de câteva luni, maxim un an. Tocmai acum când experimentul Grecia este pe cale să devină un succes.
Yanis Varoufakis, fostul ministru de finanţe al Greciei şi prieten apropiat al premierului Alexis Tsipras, este pe cale să fie incriminat pentru plănuirea emiterii unei monede alternative în eventualitatea în care ţara sa ar fi părăsit eurozona. Adică ar fi renunţat la moneda euro. De ce ar renunţa Grecia de bunăvoie (pentru că e evident că nu poate fi forţată să o facă), la moneda pe care o foloseşte în tranzacţiile comerciale? Deoarece guvernul grec nu mai are suficientă masă monetară cu care să îşi plătească obligaţiile pe care le are. De ce nu mai are bani? Pentru că, din cauza fenomenului numit evaziune fiscală şi a proastei administrări a slabelor venituri colectate, vistieria statului elen s-a golit. Ce a făcut guvernul grec în situaţii asemănătoare? Ceea ce face orice guvern, a cărui filozofie fiscală este bazată pe deficit bugetar şi nu pe excedent bugetar: s-a împrumutat. Problema este că acum nu îl mai împrumută nimeni, deoarece datoriile sale au ajuns la un procent nesustenabil: 170% din PIB. Este clar că termenul de rambursare nu mai este unul realist. Dar creditorii insistă să fie plătiţi, conform contractelor încheiate.
Datoria este datorie şi chiar dacă guvernul grec cere tăierea unei părţi a ei (idee la care s-au alăturat şi reprezentanţi ai FMI prin Christine Lagarde sau oficiali francezi) sau prelungirea temenelor de rambursare (caz în care creditorii ar câştiga şi mai mult prin aplicarea de dobânzi la dobânzi), nimeni nu a afirmat că acest debit nu va mai fi plătit. Nici guvernul grec nu a afirmat asta, şi nici creditorii nu iau în serios acestă variantă.
Dar dacă datoria este datorie, ea nu are nicio legătură cu totalitatea bunurilor şi serviciilor de pe teritoriul statului grec. Sau are?
Yanis Varoufakis a gândit planul B într-un mod unilateral şi fără să se consulte cu Banca Central Europeană, emitentul şi managerul monedei euro. A plănuit ca atunci când toate căile de negociere cu Troica vor fi epuizate, ca atunci când conturile guvernului vor ajunge la zero şi folosind serverele care administrează tranzacţiile comerciale în moneda euro pe teritoriul Greciei, să emită o nouă monedă naţională: drahma. Noua drahmă ar fi urmat să fie o monedă pur electronică, nefiind tipărită pe suport de hârtie şi ar fi urmat să fie emisă într-un număr de unităţi stabilit de Ministerul grec de finanţe. Guvernul grec ar fi administrat unilateral această nouă monedă care ar fi avut avantajul uriaş că, fiind emisă doar electronic toate tranzacţiile ar fi fost făcute prin bănci eliminându-se practic evaziunea fiscală. În timp foarte scurt, cantităţile de monedă euro rămase la populaţie, ar fi migrat în afara Greciei, iar administratorii de companii mari şi mici, ar fi fost nevoiţi să îşi administreze afacerile într-un mod cu totul transparent, făcând evaziunea imposibilă. Este de la sine înţeles că această soluţie ar fid at naştere multor blocaje financiare mai ales în plăţile de bunuri şi servicii ieftine şi foarte ieftine, dar situaţiile disperate generează soluţii disperate. S-ar fi putut emite pentru aceste nevoi bonduri de trezorerie cu valoare fixă sau variabilă, tranzacţionabile, după modelul curbelor de sacrificiu pe care unele guverne din perioada Marii Depresiuni din 1929-1933, le-au adoptat, caz în care ar fi existat desigur şi pierderi pe care le-ar fi suportat populaţia.
Rezultatul ar fi fost că societatea greacă ar fi funcţionat în continuare, fără să intre în colaps, fără să fie supusă umilinţelor dictatelor creditorilor, dând timp guvernului să adopte măsurile ce se impuneau refacerii bugetului de stat.
Dar o ieşire din impasul financiar fără a se mai afla sub tutela creditorilor, era de neconceput pentru Troică. Ar fi însemnat ca Grecia să le scape printre degete, şi să poată constitui un exemplu pentru alte state europene aflate în aceeaşi situaţie. State care cu puţină vreme în urmă erau numite de către presa afiliată PIGS (Portugalia, Italia, Grecia, Spania). Acestora se pare că în ultima vreme li s-a alăturat şi Franţa, cu datorii imense şi performanţe economice din ce în ce mai slabe.
Aflând din timp de planul misistrului grec de finanţe, Troica a condiţionat continuarea negocierilor cu Grecia de demisia lui Varoufakis. Mai nou, cer procurorului general al Greciei, Efterpi Koutzamani, incriminarea lui, pentru hacking şi  constituirea unui sistem paralel de plăţi. Acuzaţiile ar putea merge de la delictul de abuz în serviciu până la asocierea în vederea comiterii de infracţiuni.
Scăpând de Varoufakis şi de planul său B, Schauble poate trece la partea cea mai importantă a preluării ostile a economiei Greciei: constituirea unui fond de valorificare a activelor rămase în proprietatea statului grec, în valoare de aproximativ 50 de miliarde de euro, dar administrat de creditorii Greciei, prin persoana domnului Wolfgang Schauble. Cu alte cuvinte, proprietăţile statului grec vor fi vândute iar banii vor fi folosiţi pentru plata datoriei externe care în eventualitatea acordării celor 86 de miliarde de euro, va ajunge la peste 200% din PIB, adică va trece de 400  de miliarde de euro. Să nu uităm că domnul Schauble a avansat şi ideea de a se confisca toate depozitele populaţiei mai mari de 100000 de euro şi folosirea lor la capitalizarea băncilor greceşti. Adică, pentru a face economia să funcţioneze, banii grecilor vor fi naţionalizaţi. Oricum, ei sunt acuzaţi de evaziune, adică de furt. De ce să nu le fure şi statul agoniselile?
Ideea acestui fond de valorificare a activelor unui stat preluat, nu este o noutate pentru juristul Schauble. A mai pus în practică acest joc periculos, în momentul în care Germania Federală a anexat Germania Democrată în 1989. În vara lui 1990, Wolfgang Schauble era reprezentantul cancelarului Helmut Kohl în negocierile privind termenii reunificării cu Germania de Est. În acel moment, Schauble era ministru de interne şi omul de încredere al cancelarului Kohl. Situaţia economică a Germaniei de Est era catastrofală, şi unii delegaţi ai guvernului est-german încercau să stabilească o cale economică de mijloc între capitalismul liberal al Germaniei Federale şi paternalismul statal al Germaniei Democrate. O numiseră “a treia cale”, şi sperau ca aceasta să fie calea prin care să se evite strivirea economică a fragilei economii a RDG-ului de către performanta economie a Germaniei de Vest. Dar ca şi în cazul Greciei, Germania de est avea datorii uriaşe şi nimeni nu ştia cum vor fi ele plătite.
În acel moment Germania de Est îşi grupase toate activele statului într-un fond numit Treuhand, pentru a fi privatizate printr-o metodă controversată, care nu a dat rezultate nicăieri unde a fost aplicată. Este vorba de privatizarea prin vânzarea activelor deţinute de stat către angajaţi. Scopul nespus al acestui fond numit Treuhand era însă să protejeze activele statului de către preluarea pe sume de nimic de către companiile vestice. Schauble a sesizat potenţialul acestui fond şi mai ales faptul că acest fond era cvasiindependent cu toate că opera sub tutela Ministerului Finanţelor. Fondul Treuhand a fost folosit de către oficialii vest germani pentru privatizarea tuturor activelor est germane şi folosirea banilor astfel obţinuţi pentru plata datoriilor statului est german. Treuhand s-a dovedit a fi un fisaco total, deoarece a generat doar 30 de miliarde de mărci germane dar a cheltuit 100 de miliarde pentru plata salariilor muncitorilor care nu mai produceau nimic. Eşecul a fost muşamalizat mai ales din perspectiva corupţiei generate de privatizările care nu au mai putut fi ţinute în frâu, fiind obţinute sume ridicole pentru capacităţi de producţie şi alte active care valorau de mii de ori mai mult.         
Asta e legea pieţei, când oferta e mare, scade preţul...
Dar în ciuda eşecului financiar,acest fond a fost ceea ce a dorit politicianul Wolfgang Schauble: paratrăsnetul spre care s-a abătut atenţia electoratului vest german. A demonstrat că specialiştii în anexări vest germani au cheltuit pentru reunificarea economică a celor două Germanii banii contribuabililor est germani, şi nu pe cei ai vest germanilor îndepărtând frica vesticilor că micşorarea decalajului dintre economia vestului şi cea a estului, se va face pe banii lor.
Fondul pentru valorificarea activelor statului grec seamănă izbitor de mult cu Treuhand.
Va da sentimentul că salvarea Greciei va fi plătită tot de greci.
Iar la sfârşit, când totul se va termina, Grecia va fi nu un stat independent liber afiliat la Uniunea Europeană, ci o provincie marginală fără identitate politică, fără identitate economică.

And, at the end, we will not remember the words of our enemies, but the silence of our friends! (Martin Luther King Jr.)
Grecii nu îşi vor aminti cuvintele duşmanilor lor, ci tăcerea prietenilor lor.....