GENTLEMEN'S AGREEMENT

Orice se poate spune despre acordul Minsk II, numai că ar fi un gentlemen’s agreement nu. Un gentlemen’s agreement este o înţelegere bazată pe onoarea fiecărei părţi. Este o înţelegere mai viabilă decât un contract scris.

În 11 februarie 2015, la Minsk, s-au pus bazele procesului de dezmembrare al Ucrainei. În cele 13 puncte, membrii formatului Normandia au stabilit sub semnătură, că Ucraina încetează să mai existe în forma de până la lovitura de stat a Euromaidanului. Formă stabilită tot sub semnătură, pe un tratat din 1994, când Ucraina a fost convinsă să-şi cedeze arsenalul nuclear moştenit de la defuncta Uniune Sovietică.

             

            Parteneriatul Estic este un acord de asociere pe care Uniunea Europeană l-a încheiat cu  Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Moldova, Ucraina și Belarus.  Acest proiect a fost inițiat de Polonia și Suedia în 2008. Primul summit a avut loc la data de 7 mai 2009 la Praga. Acum aceste state formează zona gri.

Statele occidentale ale Uniunii Europene, au fost reticente în 2008, atunci când iniţiativa polono-suedeză s-a materializat, fiind înfiinţat Parteneriatul Estic, care are ca scop declarat o cooperare economică mai strânsă cu statele semnatare, foste republici unionale sovietice. Se temeau de reacţia Rusiei, care a şi acuzat Uniunea Europeană de tentativă de extindere în spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Adică în spaţiul pe care Rusia a considerat întotdeauna că îi aparţine de drept. Dar protestele Rusiei s-au lovit de hotărârea de neclintit a polonezilor şi suedezilor, care au reuşit să clădească un adevărat parteneriat între EU şi fostele republici sovietice.

Dintre cele şase membre ale parteneriatului, doar două s-au dovedit cu adevărat valoroase pentru Uniunea Europeană: Azerbaidjan şi Georgia. Prima este oţară producătoare de hidrocarburi, cu rezerve suficiente pentru alimentarea Europei de Est pentru o perioadă îndelungată de timp. A doua este valoroasă ca ţară de tranzit spre Europa. Apăruse deja ideea diversificării surselor de alimentare cu hidrocarburi, pentru a contracara influenţa Rusiei în estul Europei. Zonă care trebuia stabilizată din punct de vedere economic şi care depindea de resursele de hidrocarburi siberiene suficient de mult pentru ca Rusia să poată dicta politic şi economic. Intruziunea rusă în zona estică a Uniunii, zonă care tocmai beneficiase de ultimul val al extinderii europene, începuse să devină stânjenitoare şi periculoasă. Investiţiile ruseşti în economiile fostelor state socialiste ale Uniunii Europene, investiţii aflate la marginea legalităţii (marile privatizări cu parfum KGB), precum şi exportul de corupţie, făceau vulnerabile aceste state. S-a considerat în acel moment că rezolvarea acestor probleme prin diversificarea surselor de import al hidrocarburilor era unica soluţie viabilă, în lupta disperată cu colosul rus.

Azerbaidjanul şi Georgia erau din acest punct de vedere, ţările ideale pentru materializarea acestei strategii, iniţiindu-se  Proiectul Nabucco. Proiectul Nabucco ar fiocolit Rusia, conectând Europa de Est cu zonele bogate în gaze naturale din nordul mării Caspice. Proiectul iniţial ar fi fost un gazoduct lung de 3300 km, iar lucrările de construcţie ar fi început în 2011, urmând să se termine în 2014. Costul iniţial estimat era de 4,5 miliarde de euro, dar pe parcurs se pare că ar fi ajuns de fapt la apropae 8 miliarde. Gazoductul urma să unească Azerbaidjanul cu Bulgaria, tranzitând Georgia şi Turcia. Pregătirile pentru acest proiect au început încă din 2002, iar acordul a fost semnat între Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria la 13 iulie 2009. În funcţie de situaţie, gazele puteau fi preluate din Iraq, Turkmenistan sau Kazahstan.

Dar proiectul Nabucco, era deja un muribund menţinut în viaţa de aparate.

În data de 8 august 2008, Federaţia Rusă trimite trupe în sprijinul regimului separatist al Osetiei de Sud. Începutul ostilităţilor fusese deschis de către trupele neexperimentatului preşedinte georgian Mihail Saakashvilly, care au întreprins o operaţiune militară împotriva separatiştilor oseţi. Evident, tulburările socio-politice din cele două enclave, Osetia de Sud şi Abhazia, mocneau de ceva vreme, şi anume cam de când începuseră să se cristalizeze tratativele Uniunii Europene cu Republica Azerbaidjan, în vederea începerii livrărilor de gaze naturale azere spre estul Europei. În cadrul acestor tratative, Georgiei îi revenea rolul de ţară de tranzit, cu imense beneficii şi mai ales cu o alternativă europeană la statutul de satelit caucazian al Rusiei. Alternativa integrării europeane, venea la pachet cu promisiunea de aderare la NATO, ceea ce ar fi rezolvat şi problema securităţii micului stat caucazian, care avea destule recidive istorice de nesupunere la ordinele Kremlinului. În momentul în care tratativele pentru proiectul Nabucco se apropiau de final,  tensiunile în Georgia creşteau, finalizându-se într-un sângeros război de 6 zile, în care trupele ruse au invadat republica, apropiindu-se de capitala Tbilisi, ameninţând cu ocuparea totală a ţării.

            Ce au făcut Uniunea Europeană , Statele Unite şi NATO pentru a ajuta mica şi democratica republică Georgia strivită de uriaşa şi nedemocratica sa vecină, Federaţia Rusă?

            Nimic.

            Doar declaraţii de presă, încurajări, păreri de rău, ridicări din umeri....

            Cu toate că trupele de elită georgiene ajutau SUA în cadrul operaţiunii Iraqi Freedom, Georgia nu a primit niciun ajutor în războiul pe care l-a purtat împotriva Rusiei. Nici Uniunea Europeană nu a făcut nimic pentru a ajuta Georgia, în pofida tuturor promisiunilor anterioare, în baza cărora, Georgia a avut curajul să-şi înfrunte puternicul său vecin. Garanţiile de securitate europene şi americane, neconcretizate niciodată printr-un tratat oficial ci doar printr-un elegant gentlemen’s agreement, s-au dovedit doar vorbe în vânt.

            Liderii occidentali sperau poate că prin politica nonintervenţionismului, vor putea salva nesigurul proiect Nabucco, proiect considerat vital pentru securitatea energetică a Uniunii.

            Nu a fost aşa.

            Chiar la semnarea, un an mai târziu, a acordului pentru proiectul Nabucco, devenise clar că proiectul devenea nefezabil din cauza refuzului Azerbaidjanului de a mai participa în calitate de furnizor de gaze naturale. Ruşii au reuşit să-i convingă pe oficialii azeri că ceea ce s-a întâmplat în Georgia în 2008, se putea întâmpla şi în Azerbaidjan, în enclava armeană Nagorno Karabah, aflată pe teritoriul lor. Şi mai ales, azerii s-au convins că, în cazul unui conflict, nu se vor putea aştepta la vreun ajutor din partea occidentului.

Azerii trăseseră deja învăţăminte din lecţia amară a georgienilor.

Ucraina a repetat la indigo scenariul Georgiei, încă de la venirea la putere a coaliţiei proocidentale, prin lovitura de stat a Euromaidanului de la Kiev. Ca şi cum nimeni nu ar fi învăţat nimic din evenimentele din vara lui 2008, liderii ucrainieni amăgiţi de promisiunile europene şi americane au orientat Ucraina din punct de vedere politic către vest, cu toate că nu trebuie să fii expert pentru a-ţi imagina reacţia Rusiei. Care nu s-a lăsat aşteptată, având în vedere că îi erau periclitate rutele de tranzit ale gazului siberian către clienţii europeni. Primul ministru ucrainian, Arseny Yatsenyuk, nu a fost capabil să gestioneze criza declanşată în provinciile secesioniste, Crimeea şi Donbass, armata ucrainiană având o reacţie disproporţionată faţă de nou înfiinţatele Forţe de Autoapărare ale celor două republici autoproclamate în estul Ucrainei. Exact ca în cazul trupelor georgiene care în 2008 au atacat populaţia celor două enclave separatiste Osetia de Sud şi Abhazia. Şi la fel ca în 2008, Rusia a intervenit în apărarea etnicilor ruşi.

Problema Parteneriatului Estic este că lasă loc de interpretări. Nu a devenit o platformă de susţinere a unei eventuale noi extinderi a Uniunii Europene. De altfel, la preluarea mandatului în fruntea Comisiei Europene, luxemburghezul Jean-Claude Junker, a declarat răspicat că în perioada preşedenţiei sale, Uniunea nu va mai îngloba noi membri.

Parteneriatul Estic nu este şi nici nu va putea fi o platformă de cooperare pur economică, din moment ce Belarus şi Kazahstan au devenit membri fondatori ai Uniunii Vamale.

Parteneriatul estic a fost gândit la vremea când a fost propus, ca un fel de zonă de manevră a intereselor energetice ale Uniunii Europene. Un spaţiu unde să se poată experimenta diverse variante prin care Europa să poată să se rupă de dependenţa de Rusia. Dar în timp el s-a transformat într-un veritabil paratrăsnet care să abată atacurile hibride ale Rusiei, de la Europa de Est, nou intrată în Uniunea Europeană, la fostele republici sovietice, mult mai apropiate de interesele Moscovei decât statele est europene, foste socialiste.

Dar inevitabil, cele şase partenere ale Europei şi membre ale Parteneriatului Estic, au devenit statele gri ale Europei.  State debusolate de indecizia factorilor responsabili europeni şi timorate de hotărârea acţiunilor  liderilor de la Kremlin.

            În Geneza, 22/8, se spune că Dumnezeu a pus la grea încercare credința lui Abraham: i-a poruncit să meargă pe un munte în „pământul Moria” şi să-l jertfească pe Isac, fiul său.

            În Minsk, la 11 februarie 2015, Europa a jertfit Ucraina. În 2008, jertfise Georgia.