luni, 23 martie 2015

CENUŞĂ ŞI GAZE NATURALE ÎN UCRAINA





Secolul XX a fost secolul confruntărilor ideologice.
Secolul XXI va fi secolul confruntarilor ideologiilor economice.


                                                                    1. 
Sistemul actual al alimentării Europei cu gaze naturale de provenienţă rusească a fost conceput în anii 60 de specialiştii strategici sovietici. A fost gândit să conecteze toată piaţa europeană şi să asigure Uniunii Sovietice venituri substanţiale pentru următorii o sută de ani. Trecuseră aproape douăzeci de ani de la invazia Uniunii Sovietice de către armatele Wehrmarchtului în timpul celui de-al doilea război mondial. Uniunea Sovietică a fost invadată pe trei din cele patru direcţii strategice ale teatrului de operaţii central-estic: baltică, bielorusă şi ucraineană.
1. Direcția strategică Baltică străbate câmpia nord europeană şi se termină pe litoralul Mării Baltice, pe teritoriul Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. Caracteristicile terenului din această direcţie strategică nu împiedică în niciun fel manevra de forţe şi mijloace pe scară largă.
2. Direcția strategică Bielorusă are ca origine localitatea rusă Samara (fostă Kuibâşev), străbate teritoriul belarus, pe cel al Poloniei şi se opreşte la Berlin. Obiectivul strategic al acestei direcţii este oraşul Moscova. Nici pe această direcţie formele de relief nu ridică probleme în realizarea manevrei de forţe şi mijloace.
3. Direcţia strategică Ucraineană porneşte de la oraşul Volgograd (fost Stalingrad), urmează estul şi sudul Ucrainei, ajunge la Bratislava (Slovacia), apoi la Viena şi se opreşte la Munchen. O caracteristică a acestei direcţii este aceea că fâşia ei se îngustează la graniţa Ucrainei cu Slovacia datorită munţilor Carpaţi, Tatra şi Metaliferi.
La fel ca şi în geometrie unde o direcţie are două sensuri, direcţia strategică are două sensuri şi ea. Aşa cum soldaţii lui Hitler au invadat Uniunea Sovietică dinspre vest spre est, tot aşa în anii 60, specialiştii strategici sovietici au invadat Europa de la est la vest cu o reţea de gazoducte numită Drujba (Prietenia). Au folosit direcţiile strategice ale teatrului de operaţiuni central estic al Europei, suprapunându-le conductele de tranzit ale reţelei Drujba. Folosind relieful, care aşa cum am văzut este permisiv, a optimizat costurile de construcţie, reuşind în scurtă vreme să acapareze piaţa energiei europene, făcând ţările Pieţei Comune şi pe cele ale CAER dependente de gazul rusesc.
Cu toate că este pe locul doi în lume în calitate de producător de gaze naturale cu o producţie de 588,9 miliarde de metri cubi de gaz natural, fiind depăşită doar de Statele Unite, Rusia este totuşi cel mai mare exportator de gaze, deoarece SUA a avut până în 2014 o politică de non-export, protejându-şi în acest fel piaţa internă. 
Rusia acoperă 40% din totalul consumului Uniunii Europene, iar din această cantitate 80% este tranzitată prin conductele ucrainiene. De aici rezultă importanţa rolului jucat de Ucraina în calitate de ţară  de tranzit pentru gazul rusesc.
După destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina şi-a proclamat independenţa, devenind nu numai un pion important în harta tranzitului gazelor Federaţiei Ruse către Europa, dar şi o ţară posesoare de capabilităţi nucleare, moştenite de la defuncta URSS. La armele nucleare a renunţat în 1994, acceptând să le cedeze către Federaţia Rusă, care alături de SUA şi UE i-au garantat integritatea teritorială. A renunţat la armele nucleare datorită costurilor lor ridicate de  întreţinere, pe care nu şi le permitea. Acum se pare că regretă ceea ce a făcut atunci. 


                                2.

Dar de ce este Ucraina atât de importantă pentru Rusia?
Disputele între Rusia şi Ucraina pe tema datoriilor istorice ale celei din urmă au devenit notorii. De fapt, de câte ori Ucraina, ademenită de promisiunile mai mult sau mai puţin întemeiate ale responsabililor cu democraţia de la Bruxelles şi Washington, derapa spre vest, tot de atâtea ori oficialii Gazprom-ului ameninţau cu închiderea robinetului. Şi uneori după ameninţări treceau la fapte. Dar lucrurile se rezolvau relativ repede, foamea de energie a Europei făcând ca lucrurile să reintre în normal. Dar acestă stare de aşazisă normalitate, era preludiul unor evenimente care se pare că nu mai aveau răbdare să aştepte.
Atitudinea Ucrainei era aceea de copil răsfăţat, căruia i se permite totul numai ca să nu deranjeze vecinii. Ştiind că bunăstarea Europei depinde de toanele ei, îşi permitea derapaje necontrolate de la tratatele energetice la care era parte, sustrăgând fără nicio reţinere mari cantităţi de gaze naturale din conductele ce-i tranzitau teritoriul. Să ne mai  amintim şi că Ucraina este un stat artificial, creat prin rapturi teritoriale, cu probleme majore în gestionarea relaţiilor cu minorităţile naţionale şi cu dispute nerezolvate cu absolut toţi vecinii săi. Corupţia instaurată în interiorul statului ucrainian este proverbială, iar progresele sale economice insignifiante.
Dar de ce nu poate Rusia să renunţe la Ucraina?
Rusia nu va renunţa niciodată la Ucraina, deoarece Ucraina este piesa de rezistenţă în supravieţuirea Rusiei ca stat. Se ştie că economia Rusiei este dependentă în cea mai mare parte de exporturile de gaze naturale. Cel mai bun client al său, încă de pe vremea Uniunii Sovietice este Europa, mai ales Europa central-estică. Europa şi-a clădit economiile şi bunăstarea, pe industrii dependente de gazele naturale ale Rusiei. Principalul bazin de gaze naturale al Rusei este Siberia. În 2010 Rusia avea cele mai mari rezerve dovedite de gaze naturale din lume, estimate la 44,8 miliarde metri cubi, care reprezentau 23,9% din totalul rezervelor mondiale. 95% din cantitatea totală de gaze naturale a Siberiei se află concentrată în trei câmpuri: Yamburg, Urengoy şi Medvezhzye, câmpuri concesionate în totalitate gigantului Gazprom. Majoritatea exporturilor pe care Gazprom le face prin subsidiara sa Gazexport, sunt către Europa.
Pentru a ţine cele două direcţii strategice principale sub control (direcţia strategică bielorusă şi direcţia strategică ucrainiană), Rusia a practicat pe de o parte şantajul gazului, iar pe de altă parte ocupaţia lor economică (a cumpărat părţi importante ale datoriilor lor  externe şi a achiziţionat masiv bunuri strategice economice. Dar Ucraina, luată de valul promisiunilor, a început să derapeze din ce în ce mai mult spre vest. Pentru Rusia, închiderea robinetului nu este o soluţie viabilă, deoarece economia sa este la fel de afectată de aceste măsuri. Şi mai mult decat atât, Europa, pentru a depăşi şocurile acestor contre frăţeşti, încearcă să îşi diversifice sursele de aprovizionare cu gaze naturale. Ce opţiuni are? Puţine.
Prima ar fi importul de gaze naturale lichefiate din nordul Africii şi SUA. Soluţie scumpă, facilităţile de lichefiere a gazelor naturale ar face ca preţul să explodeze.
A doua ar fi conectarea la bazinul de gaze naturale al azer şi turcmen prin gazoductul Nabucco, care să poată aduce gazele dinspre Marea Caspică prin Turcia spre sud estul Europei. Se miza pe dorinţa celor două foste republici sovietice de a concura fratele mai mare, Rusia. Un proiect costisitor de aproximativ 7,9 miliarde euro şi care făcea ca dependenţa de toanele ucrainiene să se schimbe cu dependenţa de toanele guvernanţilor de la Ankara. Dar din păcate, refuzul Azerbaijanului şi Turkmeniei de a mai livra gaze naturale Europei, a făcut să cadă acest proiect.
Nabucco a căzut şi din cauza noului gazoduct în care Rusia a început să investească, Southstream. Un proiect şi mai costisitor. Estimat la 35-40 miliarde de dolari. Traversând Marea Neagră el ar fi trebuit să lege Rusia de Bulgaria şi apoi de toată Europa centrală şi de est. Ruşii l-au abandonat.
Cele două proiecte au apărut în încercarea de a ocoli direcţia strategică ucrainiană, care devenise impracticabilă. Atunci când o direcţie strategică devine impracticabilă din diverse motive, se foloseşte o direcţie operativă de ocolire. Singura direcţie operativă viabilă este prin Turcia şi conectarea cu direcţia strategică balcanică, cu toate că beneficiază în mod negativ de problema reliefului, fapt care face cheltuielile de construcţie să explodeze. Cele două proiecte au apărut şi din concurenţa dintre cele două curente existente în Uniunea Europeană. Primul curent, favorabil Rusiei şi reprezentat de ţări tradiţional prietene ei cum ar fi Grecia, Cipru, Italia, secondate de aliatul de nădejde Serbia, au militat pentru oferta rusă a Southstreamului, pe când ţări potrivnice Rusiei au optat pentru proiectul finanţat de europeni, Nabucco. Cele două proiecte s-au anulat reciproc, aşa cum în matematică minus cu minus egal plus. S-au anulat din cauza costurilor imense. S-au anulat din cauza nesiguranţei comportamentului Turciei, ţară neînregimentată şi nealiniată economic nici în spaţiul euroasiatic nici în cel al Uniunii Europene.  Din cauza temerii că va fi schimbată o Ucraină instabilă cu o Turcie la fel de instabilă.
Kievul ş-a râs în barbă şi şi-a continuat jocul duplicitar. 


                          3.

Ocolirea direcţiei strategice ucrainiene prin nord, pe una din direcţiile strategice nordice bielorusă (Belarus) sau baltică (Estonia, Letonia şi Lituania) este exclusă. Necesită investiţii pentru mărirea capacităţii de tranzit, ştiindu-se că 80% din cantitatea de gaz natural trimis spre Europa Central Estică, este prin direcţia strategică ucrainiană. Transferul întregii cantităţi de gaz ucrainian pe una din aceste două direcţii echivalează cu construcţia unui nou Southstream. Echivalează cu investiţii uriaşe care, în condiţiile scăderii dramatice a preţurilor pe piaţa hidrocarburilor, Gazpromul nu şi le mai permite. Şi mai este un impediment. Aceste investiţii ar trebui făcute pe teritoriile ostile ale statelor baltice şi ale Poloniei. Care fac eforturi nedisimulate, nu de a atrage investiţii ruse, ci de a reduce la zero, dependenţa lor de gazul rusesc. 
Ruşii au luat în calcul, aşa, ca o măsură disperată, trimiterea spre Europa central-estică prin Turcia, conectată de Rusia prin gazoductul submarin Bluestream, a cantităţii de gaze naturale pe care poate nu o va mai putea trimite prin Ucraina.
În aceste condiţii este uşor de intuit importanţa pe care o are menţinerea Ucrainei în sfera de influenţă a Rusiei. Este chiar vital ca direcţia strategică ucrainiană să funcţioneze corect cel puţin până în 2018, an când intră în vigoare tratatul energetic gigant pe care Rusia l-a încheiat cu China în 2014. Poate gigant este prea puţin spus. 400 miliarde de metri cubi de gaze în zece ani. Cu posibilitate de prelungire. Astfel încât, importanţa pieţei europene pentru Rusia, va fi contrabalansată de piaţa asiatică în plină expansiune.
Drept pentru care Ucraina va fi în continuare sfâşiată de un război fratricid, crud, nemilos. Iar în sud-estul său, se va consolida un nou stat fantomă: Federaţia Novorossia. Sau Uniunea Republicilor Populare Donetsk şi Luhansk.
Oricum i se va spune, acest teritoriu secesionist va lupta cu arma în mână, cu vitejie şi curaj împotriva unui sistem militar ucrainian măcinat de corupţie, cu generali plătiţi ca să nu lupte, cu divizii încadrate cu trupe recrutate exclusiv din rândurile minorităţilor naţionale până mai ieri nerecunoscute, sau recunoscute cu jumătate de gură. O armată fără arme, fără muniţii, fără hrană şi unde rata dezertărilor a ajuns la un îngrijorător procent de 30%. O armată îndemnată să lupte de un guvern care a crezut şi poate mai crede încă în promisiunile fără acoperire ale americanilor şi europenilor, marii lor aliaţi. Şi care în loc de arme şi muniţii, le trimit ucrainienilor pături. 
Cu toate că nu pare, timpul care trece, este de partea lui Vladimir Putin şi nu împotriva lui. Sancţiunile pe care europenii şi americanii i le-au impus, îi afectează deopotrivă şi pe ei. Dar cu cât va fi Ucraina mai înfometată şi lipsită de resurse energetice (pentru că, în momentul în care gazoductul care va lega Turcia de Balcani va fi gata, robinetul de gaze pentru Ucraina se va închide), cu atât frustrările şi umilinţele se vor acumula. Cu cât va fi Ucraina mai distrusă, cu atât capitalul electoral al pro-europenilor de la Kiev se va topi. Iar când entuziasmul se va stinge în sufletul ultimului ucrainian cu convingeri pro-europene, atunci Ucraina va vota.
Vladimir Putin are răbdare. Aşteaptă alegerile democratice. El ştie că democraţia poate să facă ceea ce biciul nu a reuşit niciodată. Pentru că Rusia n-are nevoie numai de o parte a Ucrainei. De sud-estul prorus. De culoarul spre Transnistria. De Mariupol sau Odessa.
Rusia are nevoie de toată Ucraina.  
Şi de tot ce a pierdut Boris Yeltsin în anii 90. Atunci, Boris Yeltsin a făcut ceea ce trebuia să facă. Acum, Vladimir Putin pare hotărât să facă, nu ceea ce trebuie să facă, ci ceea ce va avea tăria să facă.