BANII ALTOR OAMENI

“Eu nu am extraordinar de mulţi bani. Eu am acces la extraordinar de mulţi bani”.  (Ion Ţiriac, om de afaceri)

            Keynes, John Maynard, economist britanic de top, a rămas în istorie nu numai prin doctrina care îi poartă numele, ci şi prin cuvintele: “Pe termen foarte lung, suntem toţi morţi”. Cel puţin privinţa asta, Keynes avea dreptate.

            Banii noştri sunt gestionaţi de guverne. Prin băncile centrale, guvernele administrează procesul de emitere al monedei. Având în vedere importanţa acestor prerogative, este interesant de stiut că guvernele lumii nu dau nimănui socoteală pentru modul cum administrează banii noştri. Băncile centrale ale statelor aplică în domeniul monetar, politici atât de secrete şi de învăluite în mister, încât devine tabu chiar şi simpla aluzie la un control public sau o dezbatere publică a acestora.

            Criza financiară începută odată cu căderea băncii de investiţii Lehman Brothers Holdings Inc. în 2008, a permanentizat depresiunea economică în care întreaga lume s-a afundat, creându-se conceptul de “nouă ordine economică mondială”, care se pare că înlocuieşte treptat efervescenţa financiară care a urmat războiului rece încheiat în 1991, odată cu căderea Uniunii Sovietice.

            În principiu, efervescenţa financiară începuse încă din 1971, odată cu declaraţia oficialilor Federal Reserve Bank, că pe viitor se va renunţa la acoperirea în aur a monedei americane, care era considerată vinovată pentru stagnarea economică a Statelor Unite. Odată cu eliminarea etalonului aur în 1971 şi a anulării Acordului Smithsonian în 1974, Statele Unite ale Americii şi odată cu ele, toate economiile care se raportau la dolar, au adoptat doctrina Keynes, considerată la acea vreme cea mai liberală şi progresistă din lume. În principiu,  doctrina Keynes stabileşte că moneda nu este necesar să fie considerată o marfă, ci ea poate fi considerată o simplă unitate de măsură a valorii bunurilor materiale şi serviciilor. În consecinţă, emiterea de monedă este un factor de progres, şi nu ar trebui frânată de cutumele unei echivalări într-un metal preţios, deoarece punerea la dispoziţia societăţii a sumelor de bani necesare investiţiilor în noi capacităţi de producţie sau reluarea ciclului economic de către vechile capacităţi de producţie, nu ar trebui frânată de existenţa sau inexistenţa unei cantităţi oarecare a unei valori intrinseci (aurul).  Teoria elaborată de Keynes se rezumă la faptul că statul trebuie să întrebuințeze măsuri politico-fiscale și monetare, pentru a slăbi efectele provocate de recesiuni si boom-uri. În timpuri grele economia trebuie sprijinită printr-o politică fiscală expansivă, pentru ca șomajul sa fie redus. În timpuri de prosperitate trebuie reduse deficitele acumulate, prin economisiri crescute (surplus saving). Fluctuațiile economiei ar putea fi astfel ameliorate.

            Doctrina keynesiană sună bine şi a fost îmbrăţişată de toate guvernele care se consideră liberale şi progresiste. S-a calculat chiar că, pentru Statele Unite, o inflaţie de 5 sau 6 procente pe an este un factorul de progress de care economia americană are nevoie pentru a se dezvolta stabil.

            Să fie oare chiar aşa de simplu?

            Oricum, în ziua de azi, toate guvernele au îmbrăţişat doctrina keynesiană şi au preluat în totalitate controlul producţiei de monedă şi controlul dirijării acesteia în funcţie de interesele lor, fără a da socoteală societăţii civile de acţiunile lor. De ce este atât de important controlul emiterii de monedă?

            Să începem cu începutul şi să luăm exemplul unui administrator de societate comercială (capacitate de producţie). Pentru a-şi relua ciclul de producţie în cadrul societăţii pe care o administrează, el trebuie să achiziţioneze bunurile materiale destinate producţiei viitoare (materii prime şi eventual tehnologie). Doar în cazul cel mai fericit, antreprenorul nostru ar putea să achiziţioneze aceste bunuri necesare reluării ciclului de producţie din profitul pe care l-a obţinut în urma activităţii pe care o desfăşoară. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, antreprenorii achiziţionează bunurile materiale destinate reluării ciclului de producţie, prin intermediul creditului. În orice economie sănătoasă, rolul băncilor este de a colecta banii populaţiei în depozite bancare şi repunerea lor în circulaţie sub formă de credite, în vederea achiziţionării de către antreprenori a bunurilor materiale destinate reluării ciclului de producţie, sau pentru noi investiţii în dezvoltarea capacităţilor de producţie existente sau de dezvoltare a unor noi capacităţi (creditul investiţional). Evident şi creditul de consum are rolul său în acest circuit al banilor în societate, dar întotdeauna el are o pondere mai mică. Deci, în concluzie, în economiile construite pe baze sănătoase, populaţia, prin economisire, transferă către debitorii băncilor puterea sa de cumpărare, permiţându-le acestora să achiziţioneze bunuri şi servicii destinate producţiei viitoare. Cantitatea creditului care e posibil să fie oferit pieţei de către populaţie prin intermediul instituţiilor bancare, este strict limitat de cantitatea economiilor realizate de populaţie. În acest fel, nivelul producţiei realizate de către capacităţile de producţie este exprimat în funcţie de nivelul economisirii realizate de populaţie. Cu alte cuvinte, populaţia stabileşte cantitatea viitoare de bunuri şi servicii pe care o va absorbi. Care este indicatorul care stabileşte nivelul economisirii realizate de populaţie? Rata dobânzii. Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât semnalul pentru populaţie este de a economisi  mai mult, deci de a pune la dispoziţia antreprenorilor sume mai mari care vor fi folosite pentru niveluri ale producţiei mai ridicate. În acest caz este clar că populaţia va reuşi să absoarbă acest nivel crescut de bunuri şi servicii, deci capacităţile de producţie care le produc vor funcţiona fără a-şi pune problema resurselor necesare reluării ciclului de producţie. În cazul în care rata dobânzii scade, semnalul dat pieţei este că piaţa este suprasaturată de produse şi servicii, deci este cazul ca antreprenorii să ia în considerare o ajustare a planurilor de producţie viitoare. Rata dobânzii acţionează ca un indicator cheie după care se poate ajusta întreaga activitate economică a societăţii. Pentru ca rata dobânzii să poată îndeplini acest rol, este necesar ca ea să fie stabilită nu prin măsuri administrative discreţionare cum se întâmplă acum, ci printr-o negociere liberă cerere-ofertă între actorii pieţei financiare (populaţie, bănci, antreprenori).

            Guvernele au însă o altă versiune asupra dinamicii pieţei financiare.

            Ludwig von Mises, în a sa Interpretare inflaţionistă a istoriei, ne dă răspunsul la intrebarea „ce se întâmplă cu banii noştri”.

            Pentru că o circulaţie naturală a capitalurilor în societate în felul în care am arătat mai sus duce la restricţionarea cantităţii de monedă pusă la dispoziţia finanţatorilor economici (instituţiile bancare), aceştia au creat un concept nou de credit, numit creditul de circulaţie, văzut la început ca un adjuvant al creditului real, menit să impulsioneze, în perioade economice dificile investiţiile şi odată cu ele, ieşirea economiei din recesiune. Creditul de circulaţie este prezentat ca un medicament cu care economiştii pot trata recesiunile economice. Şi chiar aşa ar fi, dacă oficialii guvernamentali nu ar fi sesizat potenţialul financiar al acestui tip de credit.

Ce este creditul de circulaţie?

            Creditul de circulaţie este acel tip de credit acordat din fonduri bancare special create în acest scop care sunt de fapt bani creaţi din nimic, monedă tipărită la comandă, fără o valoare intrinsecă, dar care conferă valoare tranzacţiilor economice efectuate cu ea. Una din caracteristicile de bază ale unui împrumut, este acela că valoarea cedată de creditor debitorului nu ma poate fi folosită de creditor până la returnarea sumei împrumutate. Dar acest tip de credit, de circulaţie, face ca această caracteristică crucială a creditului să fie anulată, sub lozincile promovate de către adepţii doctrinei keynesiene care o declară ca fiind mult mai liberală şi generatoare de progres, chiar dacă ea crează cele mai bune auspicii pentru apariţia banilor discreţionari (fiat money), bani pe care noi îi folosim având încredere în autoritatea emitentă, încredere care este din ce în ce mai discutabilă.

            Să luăm acelaşi exemplu, al antreprenorului care conduce o capacitate de producţie. Pentru reluarea ciclului de producţie el este nevoit să achiziţioneze bunuri materiale şi servicii, drept pentru care apelează la un credit. Dar banca cu care lucrează, nu se mai bazează de mult pe depozitele atrase de la populaţie pentru a fi acordate drept împrumuturi antreprenorilor care trebuie să-şi reia ciclul de producţie, sau să facă noi investiţii, în noi capacităţi de producţie. Banca se bazează acum pe fiat money, bani tipăriţi în mod discreţionar de către autoritatea centrală emitentă. Aceşti bani, fără nicio acoperire, sunt acordaţi sub formă de împrumut antreprenorului nostru pentru reluarea ciclului de producţie. Cum nevoia de dezvoltare a societăţii generează uşor foame de monedă, aceasta este pur şi simpplu tipărită şi eliberată în piaţă sub formă de împrumuturi. Dar  din acest lanţ este eliminată veriga principală şi anume consumatorul de bunuri şi servicii care are şi calitatea de economisitor. Este actorul cel mai important, dar cu toate astea el este eliminat şi meciul economic se joacă numai intre instituţia bancară şi consumatorul de credit (antreprenorul). Nemaifiind importantă cantitatea de monedă economisită de populaţie, banca centrală este în măsură să scadă dobânzile cheie la împrumuturi şi în consecinţă banii devin foarte ieftini şi uşor de procurat (creditul este acordat mult mai uşor, având în vedere dobânzile în scădere). Antreprenorul nostru este tentat să ia credit din ce în ce mai mult, pentru reluarea ciclului de producţie dar şi pentru dezvoltarea afacerii sale. Rata în scădere a dobânzii pare soluţia succesului pentru el, dar de fapt, el nu vede realitatea. Nu vede realitatea deoarece este indus în eroare de singurul indicator capabil să îi spună cât anume să investească pentru a rămâne profitabil.

            Să vedem ce se întâmplă cu adevărat în economia reală.

            Rata scăzută a dobânzii facilitează creditarea, iar creditarea în exces creează pe moment o falsă senzaţie de prosperitate. Antreprenorul având acces la credit ieftin investeşte în afacerea sa, creând bunuri materiale în exces. Dar aceste bunuri materiale sunt create cu fiat money, bani care nu au nicio legătură cu performanţa economică şi care generează doar inflaţie. Inflaţia însă este declarată un rău necesar de către planificatorii economici ai băncilor centrale emitente de monedă şi privită ca pe un factor de progres economic.

Nici pe departe nu este aşa. Murray Rothbard a analizat inflaţia în articolul “Ce le-a făcut statul banilor noştri?” el spune că mărimea cantităţii de monedă aflată în circulaţie este factorul care influenţează nivelul producţiei de bunuri de consum şi în acelaşi timp, nivelul investiţiilor în noi capacităţi de producţie ale acelor bunuri materiale. Cu alte cuvinte, cantitatea de monedă în exces face ca accesul la ea să fie foarte facil (evident, moneda aici se comportă ca orice bun material care în exces fiind, devine accesibil unui număr tot mai mare de oameni), la acest fapt contribuind şi nivelul ratei dobânzii menţinut în mod administrativ foarte jos, drept pentru care, antreprenorul nostru, indus în eroare de indicatorul care ar fi trebuit să-l atenţioneze asupra profitabilităţii investiţiilor sale, face greşeala să producă bunuri pe care piaţa nu i le mai poate absorbi. Cantitatea de monedă în exces creează inflaţie, şi se cunoaşte faptul că inflaţia este fenomenul economic care ruinează capacitatea de cumpărare a populaţiei. Adepţii keynesianismului îşi motivează acceptarea puseurilor inflaţioniste mai mici sau mai mari prin faptul că inflaţia, pe deoparte stimulează exporturile (deci stimulează intrarea de valută forte din afara pieţei naţionale), iar pe de altă parte nici măcar nu e un fenomen dăunător puterii de cumpărare a populaţiei, deoarece sub presiunea sindicală sau prin negociere, salariile cresc şi ele şi deci apare un efect de contrabalansare. Cele două interpretări ale inflaţiei sunt total false, deoarece inflaţia stimulează într-adevăr exporturile, dar în dauna performanţei economice, companiile nemaifiind interesate să devină performante dacă reuşesc să suplinească masta prin fenomenul inflaţionist, iar în privinţa creşterilor salariale şi a celorlalte venituri ale populaţiei, acestea cresc întotdeauna mult mai încet decît preţurile, drept pentru care putem privi inflaţia de fapt ca pe o redistribuire a capitalurilor, de la segmentul defavorizat al populaţiei (cel cu venituri fixe – salariaţi, pensionari) către către segmentul privilegiat al populaţiei (cei care câştigă din inflaţie, sau cel puţin nu pierd).

Dar dacă ne întoarcem la antreprenorul nostru, el deja a accesat o mare cantitate de monedă, iar euforia economică îl îndeamnă la investiţii mult mai mari decât ar trebui să le facă. El este lipsit aşa cum am spus de indicatorul numit rata dobânzii stabilită prin liberă negociere între instituţiile bancare şi populaţia care este aşteptată săeconomisească. Indicatorul rata dobânzii este acum stabilit de câtre banca centrală la birou şi singurul criteriu în stabilirea sa este atragerea de debitori care vor genera în viitor plusvaloare prin plata dobânzii la creditele acordate. Deci rata dobânzii este stabilită de banca centrală care chiar o doreşte din ce în ce mai mică (chiar dacă pe termen scurt pare că banca pierde, pe termen lung, prin mărirea volumului de credite, ea va câştiga). Populaţia pare că nu mai are niciun cuvânt de spus în toată această ecuaţie. Dar cuvântul populaţiei este de fapt cel de pe urmă, deoarece lipsită de sumele de bani necesare achiziţionării bunurilor produse în exces de către antreprenorul nostru, acestea vor deveni greu vandabile şi mai apoi, nevandabile. În acest moment apare bula economică ce duce direct la criza financiară ( a se vedea bula imobiliară care a dat startul crizei economice începută în anul 2008).

Vlad Topan explică foarte sintetic fenomenul inflaţiei şi felul în care ea afectează veniturile populaţiei:

“Primii recipienţi ai cantităţii suplimentare de bani beneficiază de preţuri nemodificate încă (relativ mai mici); pe măsură ce aceşti bani suplimentari se diseminează în economie (împingând preţurile în sus), situaţia se răstoarnă astfel încât ultimii recipienţi se confruntă cu preţurile deja mărite, în condiţiile în care veniturile lor nu au crescut pe măsură (sau chiar deloc). Este, deci, clar că acest lucru are drept consecinţă imediată şi fundamentală redistribuţia veniturilor dinspre cei care intră ultimii în posesia cantităţii suplimentare de bani înspre cei care intră primii. Și este totodată de la sine  înţeles că, deşi efectul de redistribuire al inflaţiei se produce oricum (independent de voinţa şi/sau ştiinţa iniţiatorilor), totuşi el invită – şi istoria ilustrează cu prisosinţă acest lucru – la utilizarea lui controlată şi direcţionată. Cu alte cuvinte, ”...statul nu creează prosperitate şi cumsecădenie, ci doar redistribuie – interesat – avuţia produsă în sfera privată şi creează condiţii propice de manifestare pentru caracterele precare”

Guvernul este responsabil pentru starea de sănătate a economiei naţionale şi în loc să stopeze emiterea de monedă în exces şi fără acoperire, el de fapt o încurajează. De ce? Este modul cel mai simplu de a-şi achita obligaţiile de plată. Guvernul se împrumută şi el, deoarece are obligaţii de plată pe care nu le poate ocoli, iar faptul că filozofia bugetară a tuturor guvernelor din lume este bazată pe conceptul de deficit bugetar şi nu pe excedent bugetar, nu face decât să împingă spirala inflaţiei spre infinit.

După ce antreprenorul nostru şi-a dat seama că efervescenţa creditării nu îi aduce nici pe departe prosperitatea la care a visat, ci mai rău, capacitatea sa de producţie lucrează pe stoc, produsele sale nemaifiind cumpărate de către populaţia ale căror salarii nu pot ţine cu niciun chip pasul cu preţurile, el reacţionează, concediind o parte din personalul companiei sale. Rezulatatul este că, cu toate că populaţia nu îşi mai permite să cumpere produsele de pe piaţă, şomajul accentuează şi mai mult acest efect, împingând economia de la inflaţie către sora sa mult mai perversă – deflaţia, care din păcate este alimentată chiar de către indicatorul care ar trebui să menţină pe linia de plutire o economie sănătoasă – rata dobânzii (din ce în ce mai scăzută).

Finalul este previzibil, antreprenorul îşi închide capacitatea de producţie, personalul este concediat în întregime, astfel încât, capacitatea de absorbţie a bunurilor şi serviciilor de pe piaţă tinde către zero.

 “Pe termen foarte lung, suntem toţi morţi”. (Keynes, John Maynard)

Nici nu ştia, câtă dreptate avea...

AURUL STATULUI ISLAMIC

În 29 august, al Hayat, serviciul de media al grupării jihadiste Statul Islamic, a anunţat într-o înregistrare de o oră, că a fost introdusă o nouă monedă care va circula în teritoriile controlate de trupele sale. Aceasta este dinarul de aur, care are menirea de a înlocui dolarii americani pentru a scăpa astfel de sub sclavia Federal Reserve Bank (Fed).

 http://www.bloomberg.com/news/articles/2015-08-29/islamic-state-finds-gold-coins-are-a-steal-as-throwback-currency

            Dinarul de aur al Statului Islamic va cântări 4,25 grame de aur pur, de 21 de carate, iar moneda de 5 dinari va cântări dublu. Valoarea unui dinar de aur a fost fixată la 139 de dolari americani. În paralel cu monedele de aur, vor fi emise şi dirhami de argint şi de aramă, în calitate de subdiviziuni, dar din înregistrarea difuzată, nu a reieşit clar care va fi valoarea acestor monede. În înregistrarea difuzată de al Hayat în data de 29 august, se mai specifică şi faptul că petrolul va fi vândut de acum înainte numai pe aur.  Nu există încă informaţii despre rata de schimb.

            Deşi fusese anunţată încă din noiembrie 2014, emiterea de monedă părea a fi ultima grijă a califului Abu Bakr al Baghdadi, şeful suprem al organizaţiei, mai ales că în ultima vreme, luptătorii Statului Islamic au suferit înfrângeri în războiul pe care-l duc în Siria şi Iraq. Şi totuşi, emiterea de monedă a început.

            Economistul iraqian Basim Jameel, consideră că emiterea de monedă în acest moment este o încercare de creştere a moralului luptătorilor Statului Islamic, într-o perioadă în care au fost înregistrate înfrângeri în bătălii importante, inclusiv pierderea oraşului Tikrit în luna martie. Jameel susţine că dinarii de aur vor fi respinşi de către populaţia care trăieşte sub autortatea Statului Islamic (aproximativ 8 milioane de locuitori) şi nimeni nu va avea încredere în această monedă.

            Purtătorii de cuvânt ai organizaţiei susţin că emiterea de monede din aur se raportează la vechile valori ale islamului, prima monedă islamistă fiind introdusă în 696 dHr, de califul Imperiului Islamic  Abd al Malik ibn Marwan.

            Întrebarea care se pune este de ce a ales Statul Islamic sa bată o monedă acum, în plin război, şi mai ales de ce o monedă din aur.

            Principala sursă de venituri pentru Statul Islamic este extragerea şi vânzarea petrolului din zonele aflate sub influenţa sa. Se estimează că organizaţia deţine şapte zăcăminte şi două rafinării în nordul Iraqului şi alte şase zăcăminte în Siria. Petrolul este pentru statul Islamic principala sursă de venituri pentru finanţarea războiului dus împotriva regimurilor iraqian şi sirian. O altă sursă de venituri sunt taxele impuse locuitorilor zonelor ocupate. În momentul ocupării zonelor petroliere, acestea erau funcţionale, astfel încât, organizaţia nu a trebuit să investească nimic pentru extracţie. Petrolul este vândut unor intermediari din zonă, cu preţuri între 25 şi 36 de dolari, iar aceştia îl revând pe piaţa neagră.

Operaţiunile militare ale Statului Islamic depind de preţul petrolului. Şi nu sunt singurii care depind de preţul petrolului. Dar sunt singurii care îşi finanţează exclusiv operaţiunile militare din petrol vândut pe piaţa neagră. Iar pe piaţa neagră, preţul este chiar şi mai scăzut decât pe burse. Liderii Statului Islamic sunt prinşi în cleştele războiului mut al preţului petrolului purtat între americani şi ruşi, care ameninţă să fie un război de durată. Nimeni nu poate avansa o dată precisă sau aproximativă când preţul petrolului va creşte din nou pe burse. Producătorii de petrol din Orientul Mijlociu au anunţat că pot rezista la un preţ de aproximativ 40 de dolari pe baril chiar şi trei ani, fără probleme. Venezuela, o ţară producătoare de petrol care se află în dificultate, caută cu disperare soluţii şi speră să le găsească în China, care a promis un credit de 10 miliarde de euro. Rusia, lasă la o parte aerele de mare putere şi priveşte cu speranţă tot spre China. Speră că gazoductul care din 2018 va lega Siberia de nordul Chinei să-i salveze exporturile de hidrocarburi, printr-un contract gigantic. Dar China nu se grăbeşte, deoarece ştie că se poate mai mult. Este posibil ca preţul petrolului să mai scadă. Până unde? Se ştie că preţul de extracţie al barilului în zona Golfului este de aproximativ 16 dolari. Deci speranţele pentru un preţ mai mic sunt întemeiate.

Pentru a continua războiul, Statul Islamic trebuie să vândă petrol. Şi nu puţin. O dată cu scăderea preţului, Statul Islamic trebuie să mărească producţia pentru a contrabalansa pierderile. Dar, cu toate că preţul este scăzut, Statul Islamic mai are cheltuieli şi cu camuflarea vânzărilor care sunt considerate ilegale de către comunitatea internaţională şi deci banate (interzise).

Liderii  Statului Islamic ştiau că se va ajunge aici. Au învăţat din experienţa ruşilor (doar proştii învaţă din propria experienţă), că simplul fapt de a deţine petrol, nu te face bogat decât dacă deţii şi controlul monedei în care se face tranzacţia cu petrol.

Contolul monedei în care se fac tranzacţiile cu petrol (cel mai comun produs din lume, deoarece îl găsim pe toate meridianele şi latitudinile) îl deţin Statele Unite ale Americii. De fapt, SUA deţin controlul tuturor tranzacţiilor comerciale care se fac în întreaga lume, deoarece dolarul american a fost impus ca monedă de referinţă mondială la Conferinţa Monetară de la Brenton Woods din 1948. Iniţial, se propusese ca monedă forte internaţională, o nouă monedă, numită unitas.  Dar ar fi fost greu de stabilit cine o va gestiona şi ce areal va influenţa. S-a renunţat la unitas şi s-a ales dolarul american. Era normal să se întâmple aşa. Era o monedă gestionată de cea mai stabilă şi mai dinamică economie a lumii în acel moment. Şi se pare că aşa a şi rămas. Când două state diferite doresc să încheie o tranzacţie, în ce monedă o încheie? Într-o monedă stabilă, gestionată de o economie stabilă.  Astfel se evită neîncrederea generată de teama că odată încheiată tranzacţia în moneda unuia dintre state, acesta îşi va devaloriza moneda astfel încât valoarea datoriei de returnat să fie diminuată.

Sistemul monetar actual dă, din păcate mână liberă guvernelor să manevreze masa monetară în propriul interes, folosind inflaţia ca pe un mijloc de finanţare a datoriilor statului. Interpretarea inflaţionistă a evoluţiei economice mondiale, a făcut ca economişti de top să justifice mărirea periodică a masei monetare existente la un moment dat pe un teritoriu ca fiind o necesitate de dezvoltare şi nu o suprataxare a populaţiei respective. O doctrină destul de răspândită afirmă că reducerea progresivă a puterii de cumpărare a unităţii monetare ar fi jucat un rol decisiv în evoluţia societăţii omeneşti. Cu alte cuvinte numai excesul de monedă împinge economia la investiţii şi dezvoltare economică, pe când limitarea cantităţii de monedă frânează investiţiile. (Lord Keynes)  Adevărat şi fals totodată.

Pentru a-şi afirma statalitatea (demonstrând totodată că este şi o structură centralizată), dar şi pentru a da un plus de încredere luptătorilor săi, Statul Islamic a hotărât să emită monedă proprie. Este o măsură radicală pentru o organizaţie care nu controlează o economie în adevăratul sens al cuvântului, ci doar o moştenire economică extrem de fragmentată preluată de la statele de la care au capturat teritorii. O monedă proprie va da senzaţia de suveranitate şi control al teritoriului, pe care organizaţia va trebui să-l stabilizeze economic. Dacă politic şi social, stabilizarea unui teritoriu cucerit este posibilă prin forţă şi ameninţarea cu forţă, din punct de vedere economic, stabilizarea prin forţă nu poate fi luată în discuţie.

Dar Statul Islamic ar fi putut să emită o monedă pe suport de hârtie, care ar fi fost mult mai ieftin de produs şi mult mai uşor de manevrat din punct de vedere al parităţii cu celelalte monede şi chiar cu dolarul. Totuşi, moneda pe suport de hârtie are nevoie de ceva ce nici ameninţările cu decapitarea, nici perceptele Coranului nu pot da. Moneda pe suport de hârtie are nevoie de încredere. Încrederea celui care o acceptă ca mijloc de plată pentru bunuri şi servicii. Atunci când primeşti un bilet de bancă, ai încredere în emitentul biletului că garantează faptul că valoarea bunului sau serviciului pe care tu îl vinzi (înstrăinezi) se va conserva până când la rândul tău, tu vei schimba biletul de bancă pe un alt bun sau serviciu. Emitentul biletului de bancă garantează că valoarea virtuală pe care tu o împătureşti în portofelul tău are caracter de unicitate, adică aceea că acea valoare nu mai poată fi utilizată de altcineva.

Mai mult decât atât, paritatea cu celelalte monede ar fi fost atât de greu de stabilit, încât, este evident că noua monedă ar fi creat un haos şi mai mare decât dacă nu ar fi emisă niciodată.

Utilizarea etalonului putere de cumpărare în stabilirea unui curs de schimb flotant, cu o principală valută internaţională (de regulă dolarul american), ar presupune stabilirea cantităţii de bunuri şi servicii care ar putea fi cumpărate la un moment dat cu o unitate monetară. Puterea de cumpărare a monedei depinde de nivelul preţurilor, nivelul produsului intern brut, nivelul productivităţii şi alţi câţiva indicatori economici. Într-o zonă devastată de război, aceşti indicatori sunt atât de volatili, încât este puţin probabil că ar putea fi făcute calcule cât de cât exacte. Iar ulterior, devalorizarea accentuată a monedei ar fi inevitabilă, în condiţiile în care finanţarea cheltuielilor Statului Islamic, bazate preponderent pe vânzările de petrol,  ar fi îngreunată de scăderea preţului petrolului, iar productivitatea macroeconomică, ar tinde abrupt către zero. Devalorizarea monedei ar echivala clar cu un fiasco al unei monede cu baze neclare, susţinută de o productivitate economică zero şi garantată de instituţiile unui stat nou creat, dar nerecunoscut de nimeni, supertotalitarist, care nu s-a remarcat niciodată prin performanţă economică, ci doar printr-un absolutism demn de evul mediu timpuriu. Nimeni nu ar accepta o astfel de monedă, iar dacă va fi impusă prin metode punitive, nu ar face decât să creeze o piaţă neagră prosperă a celorlalte valute în circulaţie. (după modelul pieţelor negre valutare existente în toată zona socialistă a Europei de până în anul 1989).

Folosirea unui curs de schimb fix faţă de o altă valută forte, metodă care şi-a demonstrat ineficienţa şi în general nu se mai foloseşte, (s-a folosit în Europa socialistă până la începutul anilor 90 când a fost abandonată în favoarea cursului flotant) ar duce în scurt timp fie la respingerea monedei Statului Islamic în cazul în care circulaţia altor valute nu ar fi interzisă în mod expres, sau la dispariţia bunurilor şi serviciilor şi apariţia unei pieţe negre cel puţin a bunurilor de larg consum (cu preţuri exagerate), în cazul în care irculaţia altor valute ar fi prohibită.

Cum ar putea Statul Islamic să garanteze noua monedă?

Deocamdată, Statul Islamic nu poate garanta nimic.

Se părea că singura lor soluţie este să utilizeze în continuare, valuta forte care poate garanta justeţea tranzacţiilor de bunuri şi servicii, dolarul american, moneda duşmanului de moarte, pe care Statul Islamic încearcă să-l satanizeze cu orice preţ.

Până în momentul în care, în 1971, Federeal Reserve Bank a anunţat că renunţă la acoperirea în aur a dolarului american şi la abandonarea Acordului Smithsonian în 1974, masa monetară a tuturor statelor din lume era garantată cu o cantitate de aur. Cu alte cuvinte, de facto, aurul era moneda în sine, şi nu biletul de bancă, care a fost emis pentru uşurarea manevrării masei monetare, dar şi pentru garantarea de către o autoritate a faptului că monedele de aur aflat în circulaţie nu sunt falsificate.

Reîntoarcerea la moneda de aur a evului mediu a fost răspunsul la întrebarea “cum poate fi emisă o monedă cu ceva sorţi de supravieţuire în condiţiile economice deloc favorabile pe care le oferă Statul Islamic în teritoriul pe care îl controlează”.

Cum informaţiile parvenite de pe teritoriul controlat de către organizaţia teroristă nu pot fi suficient verificate, nu se ştie cu exactitate ce cantitate de aur au reuşit să captureze teroriştii, astfel încât să poată acoperi în totalitate numărul de tranzacţii existente în teritoriul ocupat. Se pare că totuşi în băncile iraqiene existau cantităţi suficient de mari de aur care capturate fiind, pot fi transformate în monedă. Economistul iraqian Basim Jameel consideră că noua monedă va fi respinsă de către populaţie. Probabil că Jameel se înşală, aurul este totuşi aur şi valorează ceva pe piaţa liberă, şi nu tocmai puţin. Populaţia va accepta noul dinar din aur, iar acesta sigur va circula alături de dolarul american, dacă acesta nu va fi interzis. Pentru început, mai mult ca sigur dolarul nu va fi interzis, mai ales că nu este sigur dacă noua monedă din aur a Statului Islamic va putea acoperi cantitativ toată economia teritoriului ocupat. Oricum, anunţul că petrolul pe care organizaţia îl va vinde, se va tranzacţiona numai pe lingouri de aur, va face cu siguranţă să crească volumul de aur intart în posesia lor. Vânzarea petrolului contra lingouri de aur, va avea avantajul că preţul petrolului, nemairaportându-se la dolarul american, va avea o stabilitate mai mare, având în vedere că preţul aurului este mai greu de influenţat de simpla mărire sau micşorare a cantităţii de marfă tranzacţionată.

Rămâne de văzut dacă emiterea de dinari din aur de către Statul Islamic, va aduce beneficii sau deservicii organizaţiei. Cum singurul produs de export al teroriştilor este petrolul, iar petrolul, în ultima vreme şi-a pierdut mult din valoare datorită măririi cantităţilor oferite spre vânzare (preţul petrolului nu se stabileşte într-un birou), chiar dacă acesta va fi tranzacţionat pentru lingouri, preţul va fi raportat oricum tot la dolar, iar acesta va fi tot mic. Beneficiile pentru terorişti ar veni doar dacă aurul îşi va creşte valoarea, iar cum aurul la nivel mondial este un metal de refugiu, preţul său va creşte doar în momente de instabilitate economică sau socio-politică. Invazia de migranţi (posibil sosiţi la pachet cu agenţi terorişti) în Europa, poate constitui într-adevăr un moment de mare instabilitate.

Şi este posibil ca preţul aurului să crească.